Dimineata soarele incepe sa ne mangaie cortul incet-incet insa nu el ne trezeste. Vine un lucrator din vama si ne anunta ca au deschis pravalia. As mai dormi o ora dar vrem sa si ajungem in Dushanbe cat mai repede. E doar 6:45. Ne urnim incet si impachetam lucrurile. Trecem rapid de prima cladire si ajungem la cea principala. Nu pare sa fie nici o miscare. Cu greu gasesc un vames adormit care ma pofteste afara si imi spune sa revin peste o ora. Pana atunci trebuie sa asteptam in parcare. Injur in mintea mea si ii anunt pe baieti. Scoatem din nou tableta la interval si continuam Fast and Furious. Rad bine cand trecem din nou de faza cu tancul si cat de nerealist i s-a parut vamesului Uzbek. Se termina filmul, ascultam muzica si apare un domn foarte placut care ne pofteste inauntru. E bucuros sa vada niste romani care ii viziteaza tara si il roaga pe un subaltern sa imi aduca un ceai. In timp ce imi pregateste actele povestim scurt despre aventura noastra in putina engleza pe care o stie. Incerc sa fiu amabil dar parca somnul ma rapune. Terminam cu hartiile si ajungem la controlul de pasapoarte. Aici ne asteapta un tanar, care incearca sa se uite la un film pe calculatorul vamii, in care ar trebui sa ne introduca datele. E ceva cu subtitrari aparent rusesti, ce ruleaza pe tot ecranul. Nu e deloc subtil baiatul, chiar daca superiorul lui e de fata. Ne rezolva dar mai sunt niste gherete de bifat, ca de obicei. Domnul binevoitor ne ghideaza pe coridoare, mai obtinem o stampila si ajungem la o camaruta unde ar mai trebui sa platim ceva taxa. Omul nostru insa nu e la post si nici la telefon nu raspunde. Nu ramane decat sa asteptam. Ma pun pe scaun si timp de 40 de minute parca ma aflu intre doua realitati. Una este cea a vamii care incepe sa fie incalzit din ce in ce mai tare de soare si celalalt al lumii viselor, unde tot dau tarcoale. Fac rocada intre cele doua lumi de cateva ori pana cand domnul binevoitor se intoarce si este surprins ca inca colegul lui nu a revenit. Nu se poate asa ceva asa ca mergem sa il cautam. Pana la urma apare de undeva si imi da hartia dupa ce ii dau 15 dolari. Il iau rapid, nu cumva sa dispara inca o data, sar in masina si putem pleca. Wohooo! Suntem in Tadjikistan, una din cele mai speciale tari de pe traseu.

 

Drumul catre Dushanbe este excelent dar ne abtinem din a calca acceleratia prea tare ca sunt numai 60 de kilometri. Ne si este rasplatita rabdarea cum rapid vedem primul echipaj de politie care opreste un localnic grabit. Inainte de de capitala suntem totusi opriti pentru un control de rutina. Nici macar nu ne cer actele si doar vor sa vada Mongolul cel rosu. Intram in Dushanbe si gps-ul ne arata un hostel aproape, unde de-abia asteptam sa punem capul pe o perna. E destul de greu de gasit deoarece este ascuns intre niste blocuri comuniste. Pana la urma un copil ne indruma spre etajul 6 al uneia dintre scari, unde gasim un apartament neasteptat de modern. Tipa de la receptie ne face turul si ne alegem camera. Pana ne inregistreaza, citim regulamentul, ce pare destul de strict. Coboram dupa bagaje si bani iar cum mesterim in jurul Loganului, din spatele nostru se aude o explozie. Ne intoarcem toti trei deodata ca si intr-un film de actiune exact in momentul in care o ciuperca de foc se risipeste deasupra noastra. Welcome to Dushanbe! Se calmeaza un pic lucrurile, facem cativa pasi in directia exploziei si constatam cu stupoare ca transformatorul cartierului e tandari si totul arde in jurul lui. E clar, in urmatoarele zile aici nu o sa fie electricitate. Nici nu ne mai sinchisim sa ne luam bagajele si intram in bloc unde bineinteles totul este mort. Liftul cu care am coborat in urma cu cateva minute nu mai functioneaza. Urcam pe scari pana la etajul sase unde o anuntam pe receptionera ca nu putem sta in conditiile astea.

 

Coboram, ne suim repede in Logan si ne caram de acolo in mare tromba. Cum iesim la strada principala, masina de pompieri invechita trece vajaind pe langa noi. Inainte sa o luam la celalalt hostel care e in capatul opus al orasului decidem sa schimbam niste bani si sa mancam. Gasim un gang cu schimburi valutare, unde Liviu si Luci au noroc. Schimba la un domn simpatic, care le ofera un curs mai bun decat cel afisat. Cautam un restaurant dar primul in care intram nu pare sa aiba nimic bun. Gasim o alta bomba de cartier unde un mosulet mananca grabit o ciorba si ni se promite ca au pui, dar mai mult nu putem intelege. Supa este buna, insa cand vine felul principal, avem o surpriza. Aparent, prin pui doamna de la restaurant a inteles unul intreg la rotisor. Ne trezim fiecare cu ditai puiul cu putina salata pe langa si o paine intreaga. Primele bucati aluneca cumva dar este parca cel mai uscat pui din viata mea. Cumva mai indes cateva bucati cu salata si inca putin cu paine. Baiteii s-au dat batuti demult. Recunoastem la unison ca e cea mai proasta masa din excursie, platim rapid nota care macar e mica si dam buzna in supermarket sa reglam din ceva. Eu cu Luci ne indopam cu inghetata iar Liviu bea un suc natural.

 

O luam pe langa un parc imens unde flutura un steag Tadjik in departare si ajungem in centru. Bulevardul principal este umbrit de niste copaci enormi sub care soferi nebuni fac zig-zag. Ba unul iese in fata noastra, ba un taximetrist opreste in plina intersectie sa ia un client, autobuze opresc din senin sa lase pasagerii sau majoritatea parcheaza cum le pofteste inima, transformand cele trei benzi intr-una singura. Ajungem la al doilea hostel, ce este ascuns pe niste stradute linistite, departe de traficul de la drumul principal. Ne dam jos din masina si vedem copii jucand in strada, exact ca noi in copilarie.

 

Intram in curtea hostelului, care spre surprinderea noastra este o vila foarte misto. Holul principal, unde este biroul receptionerului arata ca in filme. Spatiul este larg, podeaua acoperita cu covoare pufoase si totul este completat de o canapea enorma cu un lcd pe masura. Deja ne place si ma felicit in sinea mea ca nu am stat in blocul comunist din cealalta parte a orasului. Apare si receptionerul ce ne da vestea cea proasta. Nu are decat un singur loc in pat, restul fiind toate luate. Asa este in plin sezon. Locul pare sa fie punctul final sau locul de pornire a biciclistilor care traverseaza muntii Pamir, dupa cate bicilete numar in curte. Ne place prea mult locul si nu mai vrem sa plecam. Vorbim cu receptionerul, care chiar vrea sa ne ajute. Se gandeste un pic si spune ca este loc in beci si ca putem sta acolo. Cand auzim asta, ne cam trece cheful de vila si incepem sa ne gandim la variante. Totusi tipul insista si ne roaga sa ne decidem dupa ce vedem beciul. Intr-adevar are dreptate, e mai mult vorba despre un demisol foarte curat, podeaua fiind acoperita integral cu mocheta cu niste saltele si cutii depozitate foarte ordonat intr-un colt. Suntem de acord sa ramanem. Aducem bagajele de la Logan, cand tipul iarasi are o oferta. Doua paturi sunt libere intr-o camera de zece la etaj. Parca suna mai bine decat saltea la demisol asa ca eu cu Luci mergem sa investigam. Urcam scarile si intram in camera unde, dupa ce suntem loviti de un miros puternic de picioare si haine nespalate, gasim o dezordine mai rea decat in anul intai la camin. Pe langa fiecare pat se afla fie un morman de haine, fie coburile de la bicileta iar paturile ocupate prezinta si ele un mix de haine, gadgeturi si genti invelite in lenjeria de pat. Vad pe fata lui Luci ca nu e ce si-a imaginat si incep sa rad. La inceputul aventurii am avut discutii cu el despre a fi ordonat si l-a si apostrofat pe Liviu cand si-a lasat patul nefacut sau total dezordonat. Acuma un pic de dezordine nu ma deranjeaza dar cand lucrurile sunt ca la balamuc este destul de neplacut. Parca nu iti mai vine sa stai in locul respectiv iar in cazul de fata mirosul pune capac. Suntem deja intelesi din priviri. Demisolul nostru ii da clasa atat olfactiv cat si vizual, asa ca ne retragem zambind spunandu-i tipului ca totusi vom ramane jos. Ne asezam rucsacurile langa saltelele din demisol si ne putem relaxa.

 

Cu paturile rezolvate ne relaxam la umbra in curte. Este plin de biciclete si stapanii lor pleaca si vin. Sunt un pic intrigat de faptul ca majoritatea bicicletelor nu au suspensii pe fata, ce trebuie sa fie foarte incomfortabil. Il iau la povesti pe in sloven, care imi explica ca este vorba de mentenanta. Cele fara suspensie nu se strica asa ca poti merge linistit cu ele fara le faci revizie, iar pe drumurile din Pamir este un lucru bun. Din raspunsurile scurte pe care le primesc deduc ca nu prea are chef de discutii, asa ca ma retrag la baieti.

 

Suntem destul de obositi si nu avem nici un chef sa viziam Dushanbe-ul pe caldura. Ma duc pana la magazin, unde se pare ca e criza de bere rece. Cum sa nu ai asa o comoara pe canicula de afara? Trebuie sa merg pe jos vreo 10 minute pana cand in magazinul unui tanar gasesc licoarea magica intr-un frigider vechi. Iau patru si ma intorc la vila. Acolo Liviu deja povesteste cu un elvetian, care vine din directia opusa. Imi place foarte mult povestea lui. A zburat in China, unde si-a cumparat o motocicleta noua si a mers pe ea pana la granita cu Kyrgizstan, peste patru mii de kilometri. De acolo a schimbat modul de transport pe autobuze si acuma uite-l la capatul muntilor Pamir. Ne povesteste despre aventurile avute in China, unde a mers intr-o furtuna de nisip si a incercat sa pacaleasca politia si sa intre in Tibet. Auzim despre drumurile lungi cu busul in Asia Centrala si ce urmeaza sa ne astepte pe Autostrada Pamir. Berea curge incet in timp ce oboseala apasa din ce in ce mai puternic pe pleoapele mele. Ma retrag in demisol unde Liviu deja doarme. In cinci minute deja si eu sunt pe urmele lui catre taramul viselor.

 

Peste doua ore suntem treji si gata de vizitat. Cautam pe internet ce este de vazut in Dushanbe insa lista este foarte scurta. Pana si steagul pe langa care am trecut la inceputul zilei este acolo si aparent a doua ca si inaltime din lume. In rest niste parcuri, un muzeu ce se inchide in curand si strada cea umbrita de copaci. Decidem sa iesim la o plimbare pe bulevard si sa gasim un restaurant bun unde sa mancam. Ajungem rapid prin traficul usor de seara si iesim la promenada. Imi da impresia ca sunt acasa la Sighetu Marmatiei intr-o seara de vara. Lumea misuna pe trotuare dar nu este aglomeratie. Unii stau in statii de autobuz, altii par sa iasa de la servici si putini doar se plimba relaxati. Ne atrage atentia faptul ca toti barbatii sunt imbracati la fel. Pantaloni de postav, curea neagra si camasa cu maneca scurta. Foarte putin tineri se abat de la acest costum traditional, purtand blugi cu tricou. Repede ajungem in fata operei nationale, unde cu o inghetata in mana ne asezam pe marginea unei fantani arteziene muzicale. Este fantana cea mai frumoasa din excursia asta iar din difozoare rasuna muzica clasica. Apa tasneste ritmat iar culorile se schimba pe toate nuantele curcubeului.

Spectacolul se termina la scurt timp dupa ce ajungem noi asa ca nu ne ramane decat sa ne bucuram de inghetata. Asta nu ne face decat sa ne vina si mai bine pofta de mancare. Intr-un parc alaturat gasim o terasa plina ochi de lume insa mirosul de prajeala ca la cantina nu ne ademeneste sa ne asezam.

 

Conving baietii infometati sa mergem pana la un restaurant Georgian despre care am citit la hostel. Serpuim pe niste stradute din apropiere si pana la urma la demisolul unei cladiri gasim un mic restaurant proaspat renovat ce arata foarte bine. Luam loc intr-un separeu unde ni se inmana niste meniuri mari. Mancarurile nu ne sunt deloc cunoscute asa ca fac o lista de vreo trei chestii si astept chelnerita. Vine repede si pana la urma ne intelegem asupra carnii de miel preparata intr-un vas de lut ce este specialitate giorgiana si ar trebui sa fie foarte bun. Sunt un pic mirat ca restaurantul este aproape gol. In coltul opus mesei noastre niste oameni de afaceri mananca cu pofta mancarea abia adusa printre pahare de vodka dar in rest nimic. Ma mir cu atat mai mult ca preturile din meniu pareau foarte decente. Pana vine mancarea ne delectam cu televiziune georgiana dar ne plictiseste. Supa aluneca repede si e vremea pentru miel. Este excelent, fiert, cu garnitura de legume. Toti suntem fericiti cu ce ne-am comandat insa inainte sa plecam Luci si Liviu decid sa se indulceasca. Zis si facut, arata cu degetul catre o prajitura din meniu. Din pacate chelnerita ii anunta ca nu este nimic din meniu, doar un tiramisu special. Baietii sunt de acord si li se pune in fata un pahar destul de mic cu prajitura buna in ea. Luci se plange ca ar mai fi putut manca inca vreo trei dar asta e. Apare si nota, cand baietii mai sa nu lesine. Mancarea a fost undeva pe la sase dolari de persoana iar tiramisu-ul a costat undeva spre cinci. Chiar ca a fost special. Luci cere socoteala, dar chelnerita il executa transant: “It was special tiramisu. That is the price!”. Ma distrez un pic pe seama baietilor care platesc cu un nod in gat si iesim afara. Luci remarca totusi ca prajitura a fost buna si ca nu ii pare rau ca l-a comandat. Incercam sa cautam o terasa unde sa bem o bere dar nu gasim nimic asa ca revenim la masina, ce ne duce agale inapoi la vila noastra. Obositi ne trantim pe saltelele din demisol, unde observam ca ni s-a mai alaturat un calator si intram rapid pe taramul viselor.

 

 

Dimineata ne trezim relaxati si suntem gata sa dam piept cu Muntii Pamir. Facem un dus, strangem hainele de pe sfoara si sarim in masina. O luam catre centru sa ne facem aprovizionarea pentru lunga Autostrada Pamir. Pe urmatoarele 1600 de kilometri nu se stie ce vom gasi asa ca ar fi bine sa fim pregatiti. Deliberam in magazin ce ar trebui luat. Liviu e avocatul semintelor iar eu imi fac plinul de conserve. Baietii nu sunt convinsi, deoarece conservele sunt pline cu tot felul de conservanti insa totusi trec peste asta ca si cum m-as pregati pentru o situatie de surpravieturie. Ne ia vreo jumatate de ora sa ne facem proviziile si ne intalnim afara, unde pe scarile din fata supermarketului luam micul dejun. Ma rasfat cu niste prajituri foarte bune de fructe si o sticla mare de iaurt. Terminam repede si cautam niste magazine de echipament sportiv. Eu imi cumpar o saltea de izopren iar Luci cauta un polar ce sa-i inlocuiasca haina pierduta in Capadoccia. Nu are noroc asa ca ii promit ca-i imprumut polarul meu de rezerva.

 

Ne simtim pregatiti si o luam la drum. Ultima oprire la iesirea din Dushanbe este la benzinarie, unde umplem canistrele cu benzina de calitate, deoarece nu se stie cand mai pupa Loganul benzina de 95. Iesirea este rapida si fara trafic. Mergem agale cu ritmul localnicilor iar in departare vedem primii munti. Emotiile cresc si ele odata cu aparitia primelor curbe. Luci e la volan si se simte bine. Tasneste de dupa un localnic lent si mana Loganul sigur pe el pe primele serpentine. Ma distrez si ma las pe curbele crosetate pe coastele unui deal. Ca de obicei, cand te simti mai bine, cineva trebuie sa vina sa iti strice buna dispozitie si de data asta e politia. Nu intelegem de ce suntem opriti, cum curbele nu lasau cei 90 de cai ai Loganului sa zburde in voie iar cele trei case rasfirate de pe marginea drumului sigur nu constituie un sat. Zambim frumos in timp ce organul se apropie de masina. De data asta avem unul complet afon la limbi straine. Ne spune ceva in tadjuka ce se termina in document. Bine domnule, document sa fie. Ii pasez actele lui Luci, el isi pune si carnetul si totul merge mai departe la politist. Acesta se retrage la masina. Ma uit la Luci si ii zic: “Doar nu il lasi sa iti scrie amenda, nu?”. “Lasa-l sa scrie ca ii zic sa mi-l trimita in Romania!” Raspunde sec. Il conving sa mergem totusi sa vedem despre ce e vorba. Bine ca ajungem, ca politistul e deja cu procesul verbal in mana si cu pixul incalzit in mana. Ne anunta ca am avut 72 in localitate, unde limita e 60. Atata ii trebuie lui Luci ca se si aprinde. “Unde e localitate aici? Noi nu am vazut nici o tabla! Unde e indicatorul?”. Politistul nu intelege nimic. Luci nu are rabdare cu el, ii ia pixul din mana si incepe sa ii deseneze pe caietul folosit ca si suport pentru procesul verbal. Pe mine ma plezneste rasul cand vad pe Luci desenand harta romaniei si un indicator de 70. Politistul nu este impresionat si e gata sa ne scrie o amenda de aproximativ 80 de dolari. Luci nu se lasa si negocierea incepe. Noi oferim cinci dar e inacceptabil. Politistul scade la 40 iar noi urcam la 8. Ajunge la 20 si noi la 10. Deja au trecut vreo 10 minute si omul legii nu mai are rabdare. Il ameninta pe Luci ca ii ia carnetul si va trebui sa il recupereze din capitala. Luci nu se lasa si ii zice ca ok. Asteptam cateva minute parand resemnati in fata masinii, cand apare politistul nervos, ii ia din mana echivalentul celor zece dolari si primim actele la schimb. Bucurosi fugim la masina si demaram in tromba. Ii povestim lui Liviu desfasurarea evenimentelor si radem bine de intamplare.

 

Suntem atenti la viteza dar nu e prea mare nevoie, deoarece drumul se termina brusc. Suntem la o bifurcatie iar drumul care are petice de asfalt coboara intr-o cariera, pe cand Autostrada Pamir serpuieste spre stanga, urcand dealul.

O luam pe drumul de pamant care incepe sa ne scuture. Daca apas mai agresiv pe acceleratie, totul incepe sa tremure asa ca sunt nevoit sa o las mai moale. Apar in fata noastra primii motociclisti prafuiti si deja ne simtim si noi adevarati aventurieri. Dupa cativa kilometri vedem un camion rasturnat in santul de pe marginea drumului ce parca vrea sa ne aminteasca la ce ne bagam. Nu dureaza mult ca peisajul incepe sa fie din ce in ce mai pitoresc. Intram pe valea unui rau ce curge involburat sub noi. Apa de o culoare gri inchis loveste agresiv bolovanii din apa. Ne oprim de mai multe ori sa facem poze.

E ceva foarte diferit fata de orice am vazut pana acum. Avansam incet pe drumul prost iar prapastia se adanceste sub noi din ce in ce mai mult. La un moment dat il aud pe Liviu: “Lorand, te rog du-te mai spre mijlocul drumului. Mi se pare ca suntem prea aproape de buza prapastiei.”. Zambesc usor si ma conformez. La un moment dat coboram in vale spre malul raului iar situatia se inverseaza.

In stanga noastra se inalta falnic un perete de stanca iar in dreapta la cativa metri de noi curge nervos raul, traversat de un pod ciudat, pe care culmea, il si recunosc din videourile de pe youtube ale unor calatori care au pasit pe aici. E un pod suspendat, facut intergral din metal, ce are o singura banda.

Ne aventuram pe jos pana pe partea cealalta si admiram uimire si frica cum apa se scurge nemiloasa sub noi. Iau niste bucatele de lemn de pe mal si le arunc in apa. Sunt inghitite instant si le pierd urma pentru totdeauna. Nu stiu daca as putea scapa daca as cadea in rau.

Revenim pe mal unde imi murez picioarele in apa gri. E foarte rece dar placut pe caldura de afara.

O luam din nou la drum si dupa o ora de condus incet ajungem la primul punct de control. Ne dam jos din masina si judecand dupa baraca soldatului, deja suntem departe de civilizatie. Vad doar o masa acoperita cu un linoleu murdar pe care se afla vesnicul caiet studentesc si un radio. Nici patul din coltul opus nu pare mai primitor. O sarma improvizata aduce curentul in incinta dand voce radioului. Suntem trecuti pe caiet si trimisi in drumul nostru. Poteca pe care conducem devine parca si mai rea. Traversam raul cel mare si continuam drumul pe valea unui afluent mai mic. Aici mi se arata ceva incredibil. Ma simt ca si intr-o reclama Milka, insa nu vacile sunt mov ci tot muntele. Avansam cu gura cascata neputandu-ne explica aceasta culoare senzationala ce nu am mai intalnit-o pana acum. Valea serpuieste printre stanci si noi prindem din ce in ce mai multa altitudine. La un moment dat suntem atat de sus incat nu se mai vede firul de apa.

Nu dureaza mult ca revenim din nou intr-un punct in care totul se desface si nu mai suntem sufocati de peretii de stanca.

Aici, intre case vedem primii ciclisti. Par fericiti sa vada alti calatori si oprim scurt sa ii salutam si ne confirma ca drumul e la fel de prost mult si bine. Intram intr-o monotonie a drumului de munte si a Loganului ce ne leagana usor. Traficul e ca si inexistent, fiind mai mult ocupati in a alege trasa optima printre hartoape, care desi avem cele mai bune intentii, nu ne prea iese. La un moment dat ma satur de centura de siguranta care ma jeneaza de la atata leganat si il dau jos. Liviu nu e de acord dar il ignor. Cum mergem agale, suntem depasiti de un localnic, ce pare sa ruleze cu vreo 50 la ora. Nu dureaza mult ca il depasim noi, insa nu deoarece a fost oprit de politie, ci nevestei soferului i s-a facut rau si sta sprijinita in pozitie aplecata langa o piatra.
Incet incet soarele se ascunde dupa munti si pe ultimele firicele de lumina ajungem in Tavildara, singura localitate care pare sa aiba cazare in zona asta.

Lasam datele noastre la punctul de control de pe marginea raului mai apoi traversam un pod care duce in sat.

Suntem surprinsi ca gasim nu una ci trei magazine in centru iar un pic mai incolo, sub forma unui camin cultural un fel de hotel. Camera este surprinzator de decenta, exista dus iar in pretul cazarii avem doua mese incluse. Ne facem comozi si luam cina, ce consta dintr-o bucata de carne ce seamana mai degraba cu o talpa de bocanc si o zeama ce macar e gustoasa. Bem lichidul si lasam talpa in bol iar in camera compensam cu niste dulciuri spatiul gol din stomac. Simt totusi impreuna cu Luci ca nu e de ajuns asa ca o luam catre magazinele din sat sa luam o bere. Constatam cu stupoare ca magazinele s-au inchis intre timp si am ramas fara bautura pentru seara. Ne intoarcem dezamagiti la hotel unde ii povestim proprietarului ce napasta ne-a lovit. Vazandu-ne afectati omul se pune in miscare si in cinci minute revine zambind. Victorios ne anunta ca varu-sau, care cunoaste proprietarul unui magazin ne rezolva. Peste inca cinci minute apare la gard un baiat cu o bere la pet in mana ce ne este inmanat printre gratiile metalice. Proprietarul ne aduce o masa, pe care il aseaza sub un copac in curte, il acopera tacticos cu o fata de masa si flancheaza petul de bere cu doua pahare vechi de sticla. Eu cu Luci ne asezam pe scaunele de plastic aduse din bucatarie si putem fi zen. Ne trece o senzatie foarte frumoasa, cum patesc acasa la munte, departe de lume. In departare se aude apa involburata dar in rest nu se intampla nimic. Nici macar luminile nu mai ard. Stau cu Luci la o poveste pana cand pahar cu pahar terminam berea. Ne retragem in camera unde somnul vine aproape instant.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.