Dimineata ne trezim pe la opt fara un sfert si pe cand iesim din camera constatam ca suntem singurii calatori ramasi in casa. Sotia proprietarului deja ne asteapta cu micul dejun si ne punem sa mancam cu multa pofta. Este mult mai buna mancarea decat ne asteptam dar suntem si mai tare surprinsi cand vine nota de plata: 50 de somoni, adica mai putin de opt dolari pentru tot.

Impachetam lucrurile ne salutam si suntem din nou pe drum. Azi am zis ca pornim mai repede, vazand ieri ca se avanseaza foarte incet prin muntii Pamir. Nici azi nu pare sa fie mai bine. Cum traversam podul inapoi pe drumul principal suntem scuturati din nou de valurile “Autostrazii Pamir”.

 

Sunt la volan si prospetimea data de somn ma face sa ma concentrez la maxim si sa imi croiez drum cat se poate de repede printre hartoape. Trecem de o portiune spalata de apa si apare un fir de asfalt. Imi creste moralul si apas puternic acceleratia. Zburam cu 60 la ora pe langa niste localnici care ne fac cu mana, parca facandu-ne semn ca e drumul gresit. Trecem pe langa ei fara sa-i bagam de seama. Cum se poate ca asfaltul asta bun sa nu fie drumul principal? Se termina si acesta brusc si incep sa urc un deal. Deja incepe sa para un drum de caruta cand opresc si ii zic lui Liviu: “Nu te uiti pe gps sa vezi unde suntem? Ceva nu pare in regula cu drumul acesta.”. Liviu se cauta de telefon si din nefericire confirma banuielile. In ultima localitate, adica acum jumatate de ora trebuia sa o luam peste un pod la dreapta. Injur in minte in timp ce intorc masina si o iau in jos spre vale. Trecem pe langa localnicii care ne-au facut cu mana, care se uita intelegand ce se intampla la noi si pe bucata buna de asfalt zbor, de data asta mai calm, catre pod. Ajungem la trecerea de rau cu pricina si reluam traseul cel bun. Fix dupa localitate suntem opriti la inca un punct de control unde ne sunt notate datele pe caietul studentesc. Dureaza parca o vesnicie, timp in care invidiez niste localnici care trec pe langa bariera fara sa fie intrebati nimic.

 

Cu pasapoartele din nou in buzunare revenim la drum, care pare sa fi fost serios afectat de inundatii. O buna parte a fost luata de ape si recent reconstruita. Asternem tiptil rotile Loganului pe pamantul abia batatorit si schimbam din nou valea. Lasam raul lat in urma si avansam pe malul unui fir de apa, mai dregraba un parau de munte. Rapid drumul incepe sa urce abrupt si lasam totul in urma. La inaltime ne intalnim iarasi cu paraul si il traversam pe un pod vechi. Oprim pentru o pauza si vedem doua biciclete singuratice pe marginea drumului. Nu apucam nici sa investigam, ca un cuplu german iese de sub pod. Baietii incep sa rada si se intreaba, oare ce faceau astia? Raspunsul vine chiar de la ei, se relaxau la umbra dupa cateva ore de pedalat. Se pare ca au un program mult mai strict ca si al nostru asa ca pleaca in fiecare zi pe la sase dimineata. Ii lasam sa se relaxeze iar noi incepem sa urcam din ce in ce mai mult. Ne oprim la o pauza de fotografiat intr-un punct in care valea de pe care venim se vede foarte frumos.

Drumul nu se opreste din urcat si in cateva minute ne trezim intr-o zona de pasuni alpine. Liviu e cu mana pe gps si ne anunta ca suntem la 2800 de metri si avem in fata o trecatoare de peste 3000. Sunt incantat ca suntem cu masina la o inaltime mai mare decat maxima de la noi din tara si numaram cu nerabdare ultimii metri pana la 3000. Il bifam destul de rapid si suntem in extaz. Peisajul e fantastic, asemanator cu cel din reclamele Milka, insa mult mai salbatic. Soarele se retrage in nori și temperatura scade brusc. Dăm jos geamul și constatăm cât de mult. Îl ridicăm repede la loc si ne lasam protejati de aerul cald din Logan.

Apar si primele turme de oi si capre. Mai mare ne este surprinderea, cand de dupa o turma mica apar doi copii. Liviu il roaga pe Luci sa opreasca, isi introduce mana repede in ghiozdan sa scoata niste baloane. Fiecare primim cate unul pentru umflat. Pline de aer zboara pe geam in bratele copiilor care par super incantati de cadoul simplu si colorat. Suntem in continua urcare si parca dupa fiecare curba vrem sa ne oprim pentru poze. Totusi continuam si facem pauza doar pentru toaleta. Cat timp stam acolo si mai facem cateva poze, apare inca un copil. Liviu apare din nou cu un balon si face pustanul fericit. Apare si tatal sau bunicul, nu imi dau seama si ne cheama la masina lor. Ne apropiem si iese cu un plic in mana. Ni-l inmana si incepe sa explice ceva in Tadjika. Suntem un pic perplecsi si nu vrem sa ne asumam responsabilitatea de a livra corespondenta cuiva in cine stie ce catuna prin Muntii Pamir, dar omul nostru nu accepta “NU” ca si un raspuns. Insista puternic si continua sa ne explice. In refuzurile lui Luci, clarifica situatia, ca vrea doar sa ducem la sectia de politie din urmatorul oras si de acolo plicul isi va gasi drumul catre destinatar. Acceptam pana la urma si pornim la drum.

 

Ajungem in varful trecatorii la 3258 de metri. Aici ne intalnim cu niste britanici, care au facut lucrurile pe dos: au zburat in Mongolia, si-au cumparat acolo o masina si au luat-o spre Marea Britanie. Dam sa coboram si Tadjikistanul isi arata pentru prima data fata urata. Marginea drumului este impanzita cu banda din plastic si semne ce atentioneaza ca este o zona minata.

Minele sunt o reminiscenta a razboiului civil ce a mistuit tara prin anii 90. Intr-un mod tragic, anual mor oameni si copii, probabil precum cei pe care i-am vazut la urcare, in timp ce ies cu animalele la pascut. Zona este in plin proces de “curatare”, insa mai exista suprafete mari care nu au fost dezafectate. Un pic cutremurati ne vedem de drumul spectaculos si suntem rapid acompaniati de un alt parau. Serpuim pana intr-o vale, unde acesta se varsa intr-un rau mai mare.

Aici ne asteapta un alt punct de control, unde niste pustani imbracati ca si soldati ne iau datele. Unul din ei noteaza totul cu viteza melcului in caietul studentesc in timp ce noi ne prostim cu camerele. Liviu filmeaza iar eu cu Luci ne pozam in grup. Incercam sa il convingem sa ne dea si Kalashnikov-ul pentru shooting dar nu avem succes. Mai mult de atat, de cate ori ii chemam la poze, armele sunt lasate in afara cadrului.

Trecem si de baieti si apare din nou asfaltul. Trecem de viteza medie de 20 de kilometri pe ora si intram cu 50 in Kalaikhum, cu o foame de zile mari in stomac. Lasam scrisoarea la sectia de politie si cu greu gasim un restaurant unde au doar doua feluri de mancare: cu carne sau fara carne. Faptul ca bucatarul pronunta cotlet ne ridica moralul insa cand ajunge farfuria in fata noastra constatam cu stupoare ca defapt este carne tocata. Liviu isi aminteste ca in limba rusa intr-adevar asa se numeste carnea tocata si il apostrofam bine ca nu ne-a zis. Gustam din ea, insa pare sa fie de anul trecut asa ca nu ne ramane decat sa curatam garnitura de orez, paste si cus-cus de langa. Dupa fiasco-ul de la restaurant dam iama la supermarket, unde reusim sa gasim macar niste nuci si seminte. Radem bine cand la plecare prindem culoarea rosie la singurul semafor din orasel, desi nu este deloc trafic. E un punct interesant acest orasel in aventura noastra. Incepand de aici, vom merge doua zile pe granita cu Afghanistanul, despartiti doar de un rau. Afghanistanul cel infricosator despre care am auzit atatea rele la televizor. Oare se va intampla ceva pe aceasta etapa? Vor veni talibanii sa ne rapeasca? Urma sa aflam.

 

Iesim din oras si nici nu apucam sa ne obisnuim cu mersul ca iarasi suntem intr-un punct de control. Trecerea in caietul studentesc al datelor merge ca pe roate dar de data asta altceva ne da de furca. In punct sta un politist ce pare sa fie pus pe distractie. Vine la noi foarte bucuros dar intr-un mod zgomotos si intra in discutie. Ne pune intrebarile standard si ii raspundem zambareti. Dintr-o data, fara nici o invitatie se pune la volanul masinii. Studiaza atent detaliile si vrea sa dea o tura. Il refuz politicos dar insista. Incerc cat se poate de calm sa ii zic ca nu se poate pe drumul asta prost. Vede ca nu ii dau cheia, asa ca se apuca de inspectat ce jucarii mai sunt in masina. Trage de cabluri si vede ca unul este de Iphone vechi. Isi scoate telefonul si il pune la incarcat. Deja incepe sa ma enerveze si ii spun ca trebuie sa plecam ca imediat se intuneca, dar nu am cu cine. Insista sa il las sa ajunga macar la zece procente. Nu imi convine dar Luci imi spune sa il las, sa nu ne faca probleme. Ne arata poze cu familia lui si iesirile la gratar cu prietenii. Tipul e mare amator de bere la pet, ce avem impresia ca deja a consumat destula pe ziua de azi. Ne uitam la telefon si e la opt procente. Hai, inca un pic! Se termina pozele si incepe sa cotrobaie iar. Scoate o punga de fistic luat de la magazinul din orasel si il desface. Ma uit la el perplex si nici nu stiu ce sa zic. Ia un pumn de fistic din punga si fara sa il decojeasca il baga in gura. Incepe sa croncane totul si se vede pe fata lui ca ceva nu e ok. Ne uitam unul la celalalt cu zambetele pana la ureche, incercand sa ne abtinem din a pufni in ras. Politistului i se face un nod in gat, lasa punga jos si ne cere niste apa sa isi desfunde instalatia. Zambind il servim. Telefonul e la 11 procente si putem pleca. Facem cativa metri si izbucnim in hohote de ras. Glumim mult pe seama saracului politist, in timp ce ne afundam in noapte.

 

Suntem intr-un satuc, cand constatam ca deja e bezna in jurul nostru. Mergem totusi pana la capatul asezarii unde ne dam seama ca e prea rau drumul ca sa mai avansam in siguranta asa ca revenim in centru, unde o batranica ne ghideaza spre o familie care ajuta calatorii. Ne spun ca putem dormi la ei si o sa avem si mic dejun. Suna excelent asa ca tragem masina in curte pentru seara. Curtea e strabatuta de un parau ce curge repede, astfel impartind-o in doua. Paraul se varsa in spatele caselor, la doar cativa metri, in raul Pyandzh, ce reprezinta granita cu Afghanistanul si tot la cativa metri, dar in fata caselor este “Autostrada Pamir”, drumul principal. Pe o parte este Loganul nostru parcat iar de cealalta casa proprietarilor si doua containere de marfa, transformate in incaperi pentru calatori. Ziua sunt folosite ca si restaurant iar seara ca si camere de dormit. Ni se astern intr-una dintre ele pe jos, trei saltele care vor fi paturile noastre pentru seara asta. E prea devreme insa, asa ca iesim afara sa bem un ceai pe o platforma amenajata special deasupra paraului zgomotos. Ne tolanim toti trei si ne simtim ca niste printi. Ne vine ceaiul si din nou parca suntem intr-un moment idilic, cand totul este atat de zen in jurul tau. Apa curge sub noi si arunca cate un strop din cand in cand. Pe partea cealalta a raului se ridica un munte imens, pe care flicaresc niste luminite Afgane si ne miram cat de tranchil este acest loc. Razboaiele si teroristii de la stiri par imposibili in acest context.

 

Terminam ceaiul si greu ne dezlipim de platforma. Vreau sa citesc o carte afara, dar mustele care se strang la lumina ma alunga repede in container. Imi pregatesc hainele de dormit, cand vad pe salteaua mea ditamai gandacul de bucatarie. Nu il speriu, ma aplec incet dupa un slap de la intrare si cu o lovitura bine plasata il trimit pe lumea cealalta. Liviu tresare si ma intreaba ce s-a intamplat. Zambind victorios ii prezint victima luptei. Ii socat si dezgustat in acelasi timp si zice ca este timpul sa isi scoata husa ce il are ca si captuseala la sacul de dormit, pe post de protectie anti gandaci ca sa poata dormi cat de cat linistit. Eu nu-s asa de ingrijorat de musafiri nepoftiti asa ca raman neprotejat. Luci face la fel. Ne punem pe saltele, stingem lumina si intram pe taramul viselor.

 

Dimineata ne trezim dupa un somn mai putin bun. Eu cu Luci numaram muscaturile pe care le avem pe corp, in timp ce Liviu rade de noi. Luci gaseste doua iar eu trei muscaturi destul de mari. Nu par a fi mare lucru asa ca nu ne ingrijoram. A fost o noapte ciudata. M-am trezit de cateva ori din somn, insa una dintre ele mi-a ramas in minte. In general cand dorm ma misc destul de mult si in noaptea asta am reusit sa ma dau jos de pe saltea si am aterizat cu fata pe covor. Aici am fost trezit de mirosul puternic de picoare impregnat in acestea. Nu a fost deloc placut si nu mi-am putut imagina vreodata ca pot fi trezit de putoare. Repede mi-am repozitionat capul pe perna si am incercat sa dorm cat mai nemiscat, ca si o mumie, pana dimineata. Am reusit, probabil prea scarbit in subconstient de eveniment.

 

Iesim cu bagajele din container parca bucurosi ca am scapat si luam micul dejun pe malul paraului. Liviu protesteaza cu amintirea goangelor din seara trecuta inca foarte proaspete in mintea lui si decide sa nu manance nimic din ce e preparat de gazdele noastre. Nota de plata iarasi este sub asteptari, batand locul de ieri. Doar patru dolari. Pornim pe drumul cel prafuit spre urmatoarea destinatie pe azi, ce este Khorog-ul. Facem o pauza dupa aproximativ o ora si langa noi se opreste un motociclist italian cu sotia in spatele lui. Il chestionam despre aventura lui, insa omul pare sa fie mai comod, aducandu-si motocicleta cu camionul pana in Kyrgizstan, face turul Pamirului si il expediaza la final inapoi. Ii un pic stresat deoarece are probleme la amortizorul din spate. Noi il chestionam legat de starea drumului si ne sperie un pic, cand ne spune ca vom avea un rau de traversat, ce a fost destul de adanc cand a fost el acolo. Ne mai spune ca este o portiune proasta dupa Khorog, unde trebuie sa fim atenti dar in principiu ar trebui sa ne descurcam fara probleme.

 

Am aflat de la atotstiutor in Turkmenistan ca “Autostrada Pamir” e blocata cam la 100 de kilometri dupa Khorog din cauza unei alunecari de teren ce a creat un lac si a inundat soseaua. Asta inseamna ca va trebui sa mergem roata, pe un drum mai prost dar mult mai spectaculos numit Coridorul Wakhan. Mi-am descarcat niste articole scrise de un motociclist olandez, care l-a parcurs si am fost impresionat de peisajele din zona. Singura problema ar fi ca zona este putin mai periculoasa din cauza traficului de droguri si au mai fost niste mici incidente in trecut, insa motociclistul scria ca totul era tranchil cand a trecut el.

 

Ii salutam pe italieni si ne continuam drumul si oazele alterneaza pe cele doua parti ale raului. Ba suntem noi printre copaci, ba vedem casele de piatra Afghane printre campuri verzi pe partea cealalta. Tot acest peisaj este imbratisati de munti ce se ridica sute de metri deasupra noastra iar in vale raul curge din ce in ce mai nervos, izbindu-se violent de stancile din albie. Cum avansam suntem din ce in ce mai uimiti acest sentiment transformandu-se in multe pauze de poze. Trece pe langa noi un grup de motociclisti care fac cu mana camerei dar nu opresc sa impartasim povesti.

Drumul incepe sa se ingusteze, semnaland o alunecare de teren recenta iar in fata noastra apare un camion cu remorca. Nu avem cum sa incapem amandoi asa ca decidem sa acordam prioritate de marime. Dam in spate si tragem Loganul intr-o alveola, dar nu prea in lateral, deoarece raul nu pare un loc primitor pentru masina. Asteptam camionul sa apara de dupa curba iar eu ma retrag pentru o poza. Luci e si el afara din masina si priveste uimit cum trece dihania la cativa centimetri de micutul nostru Logan.

In urmatorul sat suntem primiti de un alai de copii in pielea goala care de-abia asteapta sa primeasca ceva. Unchiul Liviu este cu mana pe baloane si ne da fiecaruia una sa umflam si sa cadorisim. Nu se opreste aici si scoate si o minge pe care o umfla cu o pompa speciala. Sare mingea din masina si copii sunt in extaz. Unul pune mana pe ea si o arunca mai departe. Toti incep sa fuga in directia ei si vedem cum nu mai suntem bagati in seama. Pornim si noi si vedem in olginzi cum pustanii goi dispar pe ulitele satului.

Ajungem la inca o confluenta de rauri unde drumul nostru iarasi coteste la dreapta. Pe marginea drumului un tanc sta parcat amenintator, de parca in orice moment ar putea incepe un mic razboi. Dam si de o bucata de asfalt asa ca profitam de ea si disparem rapid din zona. Nu tine prea mult si in curand suntem inapoi pe drumul prafuit si plin de gropi.

Loganul ne anunta ca nu mai are benzina asa ca tragem pe dreapta intr-un loc umbrit si golim canistrele in rezervorul sau. Apar doi copii care primesc baloanele din partea casei si suntem depasiti de niste biciclisti voiosi ce se bucura de putina panta in jos care e pe portiunea asta de drum. Drumul continua la fel pana la Rushan unde spre marea noastra bucurie, drumul devine o fasie de asfalt decenta. Raul din dreapta noastra incetineste, facand loc campiilor cultivate la milimetru pe ambele parti si valea se deschide.

Muntii semeti se indeparteaza un pic de noi dar nu ne prea putem bucura de peisaj, deoarece un nor ciudat de praf invaluie valea. Avansam in ritm neobisnuit de bun spre Khorog. Viteza este constant pe la 60-70 la ora si singurul element care ne perturba este inca un control cu trecut in caietul studentesc. Ajungem in Khorog cu usurinta unde ne simtim parca reveniti la civilizatie. Chiar trecem pe langa aeroportul orasului si radem bine cand vedem vacile plimbandu-se pe pista de aterizare fara nici un stres. Ne si imaginam un zbor intarziat deoarece trebuie stranse vacile de pe pista. In oras totul pare presarat intr-o dezordine totala de-a lungul drumului principal. Este un amalgam de contructii noi carpite si cladriti patratoase comuniste. Cu greu gasim un restaurant decent la subsolul unei cladiri si mancam prima bucata de carne intreaga de dupa Dushanbe.

 

Pe cand terminam deja se apropie seara asa ca ne grabim sa gasim o cazare. Luam la rand bodegile de la drumul principal. Primul loc unde intru este destul de ciudat. Sunt intampinat de un mosulet simpatic ce este extrem de bucuros sa ma vada. Are o basca prafuita in cap si mustata stufoasa. E un pic mai mic de statura asa ca ii pun porecla de Super Mario. Repede apuca un manunchi de chei si imi face turul de onoare. Pare o cladire carpita, cu holul construit pe ce ar fi trebuit sa fie balconul iar cand mi se arata camera imi cam trece cheful de stat acolo. Firele atarna din televizor, baia e plina de mucegai iar usa are un lacat prins in cuie care probabil ca nu rezista nici la un part. Zic pas pentru moment si mai cautam. Ajungem la locul cel mai bun, dupa ghidul Lonely Planet unde suntem loviti de un pret de 20 de dolari de persoana. Nici macar loc de negociere nu e dar macar au wifi si o gradina super misto. Mai verificam si la hotelul central, tipic comunist, dar care este plin. Concluzionam ca am putea sa dormim si noi mai scump dupa ce am fost low cost doua zile si ne indreptam catre al doilea hotel. Il convingem pe receptioner sa ne lase camera la 50 de dolari, insa afacerea cade cand ne duce intr-o camera darapanata care mai are si un motociclist in ea. Initial mi ok ideea dar cand ma si loveste putoarea de la cizmele lui, ne luam la revedere si ne intoarcem la mosul simpatic, ce este in al noualea cer cand aude ca vom sta la el. Isi muta Lada ca sa ne dea Loganului cel mai bun loc de parcare si ne pofteste in camera. Pana la urma imi dau seama ca este mult mai ok decat credeam initial.
Avem chef de o bere si il intrebam pe batran unde am putea merge. Auzind asta, i se aprind ochii si ne spune ca stie el cea mai buna solutie. Intra in camaruta lui si se intoarce cu trei flacoane de plastic si mi le planteaza in brate. Ne explica ca stie cel mai ok bar din sat si mergem acolo sa cumparam bere la draft. Zis si facut si suntem jos in Lada lui. Ne afundam in scaunele moi ale masinii si o luam catre carciuma. Masina trozneste din toate incheieturile dar ne duce pana la destinatie saltand curajoasa peste gropi. La carciuma este plin de fete dubioase dar intram curajosi intr-o incapere mica, unde proprietara manuieste sigura pe ea maneta de la draft. Intra langa noi un localnic care cere o realimentare la halba lui. Il asteptam cu rabdare, ca mai apoi Mario al nostru sa ii prezinte pet-urile. Se umple un lighean mic cu bere din care printr-o palnie ajunge licoarea in flacoanele noastre. Platim si ne intoarcem in Lada care ne duce inapoi la hotel. Luam un pet cu noi si facem o plimbare prin centru. Nu este mare lucru de vazut in afara de un parc ce pare sa fie reabilitat cu ajutorul unor fonduri straine, unde ne asezam pe o banca si savuram berea. Numai semintele lipsesc sa fie imaginea completa. Incet incet lumea incepe sa dispara din jurul nostru asa ca luam ultimele guri de bere si ne retragem si noi.

Citeste intamplarile precedente aici.