“Orice calatorie de mii de kilometrii incepe cu un tur de forta de 23 de ore de condus.”, L. Arvay

E ora 6:30 dimineata, Sambata, 18 Iulie. Ceasul suna si deja emotia o simt. Este exact asa cum simteam in copilarie, cand mergea taica-meu in Baia Mare de la Sighetu Marmatiei cu treburi lunare si ma lua si pe mine cu el. Emotia incepea cu o zi inainte si asteptam cu nerabdare incursiunea in lumea nefamiliara de dupa pasul Gutin, unde totul era mai mare, mai stralucitor decat in Sighetul prafuit si uitat de lume si optiunile pareau nelimitate. Era o bucurie mare ca puteam merge acolo si totul sa fie diferit fata de rutina zilnica. Plimbarile ma duceau in alte locuri, puteam gusta o pizza sau un hamburger cum acasa rareori aveam ocazia si la final de zi sa ma aleg si cu un cadou sau niste bunatati luate de parinti. Acum insa lucrurile erau diferite. Am crescut si impreuna cu mine au crescut atat curajul cat si apetitul pentru aventura. Distanta nu mai era 60 de kilometri ce dura o ora ci 27000 de kilometri ce urmau sa ne ia 69 de zile. Urma sa traversam 17 tari cu 17 culturi diferite si o sumedenie de locuri care numai din imagini iti faceau pielea de gaina. Plimbarile din copilarie urmau sa fie inlocuite cu escaladari, zboruri cu balonul si condus ca la raliu, pizza-ul si hamburgerul cu shashlik si lapte de iapa si cadourile cu mici suveniruri ce urmau sa ne aminteasca de nebuniile prin care am trecut la mii de kilometri de casa.

 

Cu o zi inainte de excursie stresul, agitatia si oboseala incercau sa ma doboare. Trebuia sa dau zeci de telefoane in dreapta si in stanga sa ne sincornizam cu Liviu si Luci, sa rezolv sponsorizari si colantari de reclame pe masina pe ultima suta de metri, aveam bagaje nefacute si pe deasupra s-a stricat si ambreajul. Incercam sa nu ma stresez si cumva am reusit sa-mi regasesc zen-ul in toata nebunia si agitatia ultimelor zile.

 

Totul era pregatit, iar eu eram gata de drum. La 7:15 apare Liviu cu Luci si ne apucam sa incarcam masina. Odata prezenti cu toate bagajele, marele Logan nu mai parea asa de incapator. A fost o idee buna sa montam portbagaj deasupra masinii, ca altfel nu ne prea descurcam. Initial credeam ca la cat de mare e portbagajul, incap si rotile de rezerva langa ghiozdanele noastre. Nu a fost cazul. De fapt un rucsac mare si doua ghiozdane mici au trebuit sa stea pe bancheta din spate, asta cu doua roti si doua canistre pe masina, iar in portbagaj cu lucrurile aranjate ca si la tetris. Masina parea sa fie gata, singura grija fiind canistrele de deasupra masinii, care ma gandeam ca daca stau la soare se pot supraincalzi si sfarsi excursia intr-o explozie spectaculoasa cu ciuperca pe un drum laturalnic cine stie unde. Ioana a sarit cu solutia salvatoare. Am sacrificat o fata de masa de linoleu pe altarul zeilor calatoriei si am lasat-o sa imbratiseze canistrele de-a lungul drumului nostru. Asa a luat masina forma finala.

Gata de drum! Hop in masina toti trei, o scurta trecere pe la Luci sa isi ia o chestie mica ce si-a uitat-o, o poza pe feleac de “Adio Cluj!” si eram pe drum. Incarcat, Loganul nu mai era atat de fasnet cum il stiam inainte. Depasirile erau mult mai grele iar kilogramele in plus si portbagajul de deasupra adaugasera un litru la consumul la suta de kilometri. Am dezbatut ca in conditiile astea sa o lasam mai usor cu condusul pana ne obisnuim fiecare cu masina. Era o zi destul de aglomerata, mai ales pe valea Oltului asa ca nu avea rost sa riscam si sa ne terminam aventura inainte de a o si incepe.

Drumul pana la Bucuresti a fost foarte familiar, deoarece am facut de doua ori acest traseu cu motocicleta in urma cu cateva saptamani pentru a obtine ultimele vize. Curbele se legau una dupa alta pe valea Oltului, mai apoi pe drumul Ramnicu Valcea – Pitesti. Doar ca de data asta lipsea acceleratia si adrenalina, insa stateam la poveste comfortabil cu aerul conditionat pornit.

 

Dupa scurta autostrada pana la Bucuresti, eram la intrare in oras pe bulevardul Iuliu Maniu, asteptandu-i pe cei de la emisiunea “Jurnal pentru copii” de la Digi24 pentru un interviu. Odata iesiti din masina, caldura incepea sa ne apase destul de greu. Ca norocul, cei de la emisiune au aparut destul de repede si ne-am inteles sa ii urmarim pana la un loc cu umbra de langa unul din multele parcuri din Bucuresti. Acolo am facut cunostinta cu Miruna, o fetita de 10 ani care lucra ca si reporterita. Am povestit un pic pana cand baietii au montat echipamentul pentru filmare. Miruna era foarte deschisa, lucru la care te astepti de la cineva care este expus la atatea persoane. Ne-a povestit despre scoala, interviuri, cum i-ar placea sa mai aiba un fratior sau o surioara si pe unde calatoreste cu acest job mai neobisnuit pentru un copil de varsta ei. Era interesant sa vezi un copil in aceasta ipostaza. Te intrebi in mod natural daca ea vede asta ca si un job sau o face de placere exact cum alti copii de varsta ei se joaca. Oare unde se delimiteaza cele doua, daca este impinsa de la spate de catre parinti sau este marea pasiune a ei si daca simte ca isi sacrifica o parte din copilarie pentru a face ceva diferit. Intrebarile filosofice au fost intrerupte de aerul fierbinte al Bucurestiului. Din aceeasi cauza se simtea un pic de nerabdare pe ea, probabil gandindu-se la faptul ca in loc sa fie la o piscina cu prietenele ei, intervieviaza trei ciumpalaci care pleaca cu un Logan undeva departe de tot. Pentru noi avea pregatite 12 intrebari si ce trebuia noi sa decidem este in ce ordine sa le “primim”. Eu sunt relaxat din punctul acesta de vedere, de cate ori fiind vorba de un interviu, imaginandu-mi ca sunt la o bere cu un prieten insa Luci avea mari emotii. Tot incerca sa o convinga pe Miruna sa ii dea hartia sa pregateasca intrebarile din timp.S-a tinut tare insa a cedat insistentelor pana la urma. Am inceput eu si in cinci minute am si terminat, incurcandu-ma o singura data, cand am ramas fara cuvinte. Urma Luci si deja transpira. Cat timp am vorbit eu a sudat doua tigari, dar odata ce interviul a pornit Miruna l-a surprins punandu-i alte intrebari decat se astepta el. Una dintre ele a fost ce am impachetat pentru drum. Tot ce a iesit a fost “Strictul necesar, chiloti, sosete.”.

Liviu a urmat si el s-a descurcat cel mai bine dintre noi. E o placere sa il asculti cand vorbeste, fiind cel mai coerent dintre noi si in acelasi timp exprima lucrurile cel mai spiritual. Eu de multe ori cand vorbesc intr-un interviu, exprim lucrurile foarte pragmatic, ce face lucrurile sa sune plictisitor. Odata ce am raspuns la toate curiozitatile Mirunei, am mai filmat cateva cadre si am fost gata de drum.

Pe caldura am continuat catre Giurgiu, unde Dunarea se scurgea agale pe sub Podul Prieteniei, parca si ea obosita de dogoarea de afara. Am intrat un pic cam greu in Bulgaria dupa ce ne-am luptat sa inaintam prin coloana formata de turistii de pe pod, insa spre finalul dupa-mesei fierbinti deja eram pe asfaltul primei tari straine.

Traversarea Bulgariei a fost fara istoric. In cateva ore am ajuns la Veliko Tarnavo, fosta capitala imperiala a Bulgariei, unde intre munti soarele a inceput sa apuna. De acolo pe noapte spre granita cu Turcia. La Harmanli ne-am oprit sa alimentam si sa umplem canistrele, cum intram in Turcia, tara cu cea mai scumpa benzina de pe ruta noastra. Comparat cu cei 1.80 Euro pe litru de la turci, benzina bulgara la 1.30 parea foarte rezonabila si vroiam sa luam cat mai multa. A fost prima data in viata mea cand am umplut o canistra la benzinarie, asa ca mai intai ne-am asigurat ca ne dau voie cei de acolo sa facem manevra. Storsi dupa o zi grea incet am dat jos cele doua canistre, le-am umplut iar cand sa le punem inapoi pe masina am constatat cu frustrare ca dintr-una din ele picura destul de rapid un fir de benzina. No, ce sa ii faci, toti trei fiind ingineri, gasim noi o solutie. Luci a incercat primul. Deschide portbagajul si din rucsacul lui scoate victorios un manunchi de prezervative. Pe noi ne pufneste rasul si Liviu, fiind mai tehnic de felul lui, remarca: “Cred ca benzina mananca latexul, da hai sa incercam!”. Desfacem capacul canistrei buclucase si cu mare maiestrie asezam prezervativul intins pe gura urat mirositoare, iar acesta se rupe instant. Ne scarpinam in cap si punem insuccesul pe seama brutalitatii si fortei aplicate. Mai trage Luci inca un prezervativ pe canistra si acelasi rezultat. Stam si ne gandim si ne vine ideea salvatoare: taiem cu cutitul o bucata din fata de masa de linoleu, o impaturam in doua, securizam capacul cu o bucata de sarma si Voila! Nu mai curge! Ne felicitam pentru rezultatul excelent cu un high five si suntem gata sa intram in Turcia.

Ne-am pornit sa urcam pe autostrada, dar dupa cateva sute de metri de la benzinarie, ne trage pe dreapta un echipaj de politie. Prima intalnire cu organele statului. Ne pregateam fetele inocente in timp ce politistul se apropia de geamul soferului. Intreaba gagiul unde mergem la care noi: Mongolia! Se mira un pic, ii aratam autocolantul de pe lateralul masinii si incepe sa rada. Vine si colegul lui sa vada minunatia si ne face semn sa plecam. Ii multumim si suntem din nou in drum spre Turcia. Urcam pe autostrada si ne miscam rapid. In 25 de minute suntem in vama, ca acolo sa ne astepte una din cele mai mari coloane pe care am vazut-o in viata mea. Anul trecut cand treceam in acelasi loc cu motorul eram numai eu acolo si acea trecere de frontiera este una foarte bine organizata, cu multiple culoare si ghisee, insa erau mult prea multe masini.

Asta se datora fapului ca Ramadan-ul se terminase cu o zi inainte, 17 Iulie, si ziua urmatoare incepea Eid ul-Fitr, sarbatoarea ce il urmeaza, care ar fi echivalentul pastelui nostru. Ramadanul este a noua luna a calendarului islamic, cel al postului la musulmani si este cea mai importanta sarbatoare la ei. Este considerata luna pocaintei si sacrificiului, care celebreaza perioada in care profetul Mohamed a primit revelatia coranica si este una dintre cele cinci piloane ale islamului. In aceasta perioada, zilnic, de la rasaritul soarelui pana la apus, musulmanii nu consuma mancare, bauturi, se abtin de la relatii sexuale si nu se comporta intr-un mod pacatos. Asa cum la noi de paste multi romani din diaspora se intorc sa sarbatoreasca cu familiile, asa si la turci se intorceau foarte multi si aparent majoritatea o faceau cu masinile. Aceasta majoritate era bineinteles din Germania. Dupa vreo doua ore si jumatate de asteptat am trecut. Controalele de acte au fost superficiale si dupa ce aveam stampilele eram gata de drum.

 

Turcii au un sistem ciudat de taxare la autostrazi. In principiu trebuie sa iti cumperi un token pe care il incarci cu bani si de acolo ti se tot scade suma de pe portiunea pe care ai parcurs-o. Am incercat sa cumparam una de la o benzinarie de dupa vama, insa se vandusera toate. Oricum, punctele de control pareau dezactivate si putin mai incolo intr-o benzinarie un tip ne-a si confirmat ca fiind sarbatoare, autostrazile sunt gratuite. Deja era tarziu, in jur de 2 noaptea, si pana la Istanbul mai erau 220 de km. Luci a zis ca poate conduce el pana acolo si cu pauze de cafele si tigari o sa ramana treaz. Nu stiu cum a reusit, ca Liviu deja dormea din vama iar eu am adormit cam la 30 km dupa, trezindu-ma cand masina se oprea pentru pauzele lui Luci. I-am zis sa ma trezeasca la intrarea in Istanbul insa problema a fost ca atunci cand a ajuns acolo, eu nu ma trezeam. A durat aproximativ 10 minute de trageri si indemnari ca Luci sa ma trezeasca si eu mi-am revenit de pe taramul viselor la fix, cu vreo 3 km inainte de un nod important, unde te poti pierde foarte usor datorita numarului mare de optiuni pe care le ai.
Istanbulul e imens.  Ca sa ajungi in centru mergi zeci de kilometri de la primele cladiri din suburbii. Noi am ajuns pe autostrada care strabate metropola pe la 5 dimineata. Era ora perfecta pentru a admira orasul, datorita traficului usor. Baietii se minunau. Eu am mai trecut pe acolo cu motocicleta asa ca la impresia artistica nu mai puncta atat de sus. Dupa aproximativ 30 de minute de mers am ajuns la podul Fatih Sultan si odata trecuti de imensitatea din fata noastra eram in Asia. Primul mare pas a fost facut! Am ajuns cu succes la destinatie, un pic mai tarziu decat ne asteptam, dar era bine. Am serpuit pe strazile stramte din Kadikoy, zona unde petrece tineretul si am gasit un loc de parcare pentru Mongolul nostru. L-am felicitat pe Luci pentru o prima realizare de rezistenta si obositi ne-am indreptat agale catre hostel pe strazile care purtau semnele unei petreceri serioase cu o seara inainte. Acolo ne astepta un receptionist foarte lent, care nu ne gasea rezervarile dar dupa 40 de minute eram in pat sforaind. Visam asfalt si bord de Dacie si eram cu gandul la minunatiile acestui mega oras.

Citeste continuarea aici.