Dimineata urmatoare ne luam la revedere de la minunatul Amir. Spre deosebire de zilele anterioare, decid sa iau pe mine pantalonii scurti, cum urmeaza sa conducem destul de mult spre plaja. Ne punem in masina si dupa un scurt recensamant, ne dam seama ca nu avem suficienti bani pentru zilele pe care le mai petrecem in Iran, asa ca o luam catre Carrefour-ul din apropiere.

 

Ajungem si parcam masina si intram in mall. La un moment dat baietii razand ma anunta: “Mai Lorand, toata lumea se uita la tine” la care eu “Deh, fiti seriosi, vi se pare voua” dar uitandu-ma mai atent, asa e. Barbatii se uita lung si incruntat iar femeile sunt amuzate si au un zambet tamp pe fata. Mergem repede sa schimbam bani si mistourile vin. “Vezi ca nu schimba pentru cei in pielea goala!”. Primim banii si deja baietii crapa de ras. Cireasa de pe tort vine in Carrefour, unde gagica de la care iau niste mancare calda, asteapta tacticos pana cand intorc spatele si plec, isi cheama o colega, ma arata cu degetul si incep amandoua sa chicoteasca precum niste scolarite. Incerc sa fiu relaxat si ajungem la masina unde pe capota in stil manelist mancam rapid si o luam la drum.

 

Iesim din stresul traficului de Teheran dupa doar cateva ambuteiaje mici si ne indreptam catre marea Caspica. La un moment dat autostrada se transforma in drum normal si dupa inca 20 de minute suntem pe serpentine. Mongolul gafaie greu ca un batran care urca scarile unui bloc de opt etaje. Urcam si tot urcam. Trecem prin tunele si ne ondulam pe curbe. Traficul e intens si nu e loc de depasire. Pe urcare Loganul nu trage si pe coborare toata lumea accelereaza nebuneste. Asa ramane! Avansam relaxati si ne oprim la o poza cand apare un varf cu un clop alb de zapada pe care il si imortalizam.

Suntem in coborare si lucrurile merg bine, pana cand mana lunga a legii, printr-un reprezentant al sau ne trage pe stanga. “Hello officer!” ii zicem noi. El nu prea are replica. Saracul este paralel si incearca sa arate ca e ceva problema. Nici cu limbajul semnelor nu se prea descurca. Pana la urma ne scoate din masina si protesteaza la caracterele latine de pe numarul nostru de inmatriculare. Stiam ca in trecut lumea primea un set de numere temporare cu caractere farsi in vama dar noi am fost trimisi la drum asa cum suntem. Bag mana in torpedou si scot actele vamale serioase pe care le avem. Ii arat CPD-ul (Carnet de Passage en Douane), unde am niste stampile oficiale si niste hieroglife farsi. Ii dau sa se descurce dar nu e convins. Insistam vreo 10 minute, Luci il serveste cu o tigara si suntem trimisi pe drumul nostru. In masina ne felicitam pentru talentul cu care am mai evitat o amenda.

 

Avansam usor spre Caspica si gradual peisajul se schimba. Usor, usor peisajul selenar ii face loc pajistilor verzi si mai apoi paduricilor de pe marginea drumului. Aici si vedem deja primii nori. Uite ce diferenta face ploaia. Muntii prin care am trecut opresc multi nori din a ajunge pe platoul iranian, astfel facand loc pentru piatra si nisip in loc de vegetatie.

 

Agale ajungem in Mahmoud Abad, locul recomandat de Amir. Locul nu inspira nici o incredere. Are iz de Eforie Nord darapanat. Si ne simtim ca intr-un loc dubios, unde cine stie ce se poate intampla. Gasim pe gps o straduta care sa ne duca mai aproape de plaja sa vedem si noi marea. Intram pe unde apucam si in capat vedem niste corturi puse, dar in loc de camping ne trece un sentiment de ghetou. Parcam masina cu frica in san sa nu fie sparta si plecam spre plaja dupa ce ne-am asigurat de doua ori ca toate usile sunt inchise. Pe plaja tristete. Avem un sentiment de delasare pe accente de litoral romanesc din mijlocul anilor 90. Avansam pe o poteca intre gunoaie si ajungem unde oamenii chiar stau la plaja. Apa nu ne imbie deloc spre o baie. Ne plimbam de-a lungul plajei sa vedem daca exista vreun hotel sau terasa mai de doamne ajuta. Din pacate nu se arata nimic.

Revenim la masina si decidem sa plecam in cautarea unui loc mai retras. Avem in cap idei romantice de a pune cortul pe plaja, sa avem in apropiere un bar unde sa bem o bere fara alcool si sa ascultam muzica cum apune soarele. Avansam pe coasta si urmarim gps-ul. La un moment dat gasim un drum si il urmarim pana la mare. E un loc mai retras, departe de oras ce are chiar si o mini bodega dar gunoaiele il strica de tot. Suntem la un punct de cumpana. Mie mi se pare convenabil si nu mai am chef sa caut dar baietii sunt scarbiti total de miros. Pana sa ne decidem nu mai rezist si ma pun la masa sa termin ce a mai ramas din puiul cu orez din Carrefour. Intre timp Luci prospecteaza terenul si revine cu aceeasi concluzie. “Mai Lorand, mie mi efectiv scarba sa stau aici!”. Cu burta plina altfel ma raportez si eu la situatie. Rezervorul de rabdare se umple si dupa un suc ii dam bataie mai departe. Ajungem pe ceva drum laturalnic unde toata lumea ne saluta, incercam sa convingem niste paznici de la un ansamblu rezidential de fite sa ne lase sa campam acolo dar nu avem succes. Mai gasim o plaja retrasa dar concluzia e aceeasi. Nu putem dormi undeva unde mormanul de gunoaie e in fata cortului. Ne intoarcem in Babolsar pe inserate unde ne plimbam un pic. Ne creste moralul putin cand vedem ca in sfarsit plaja e decenta, cu un nisip mai fin si fara gunoaie puturoase.

 

Atragem atentia, fiind singurii turisti straini pe acolo. Ba mai mult un calaret apare langa noi. Stam la o poveste prin semne si ne ofera o tura cu calul. Suna tentant dar baietii refuza pe rand. Si eu urmez pasii lor. Ma gandesc ca pot cadea de pe cal si ar fi pacat sa imi continui excursia cu ceva rupt. Daca e sa rupem ceva, sa fie undeva mai incolo, in Kirgizstan sau Mongolia.

Ne asezam sa admiram apusul portocaliu si langa noi apar niste adolescente zambarete. Sunt genul carora nu le pasa de regulile islamice si se fataie lejer facandu-si selfie-uri. Cea blonda, sefa grupului vine la noi si ne ia cu tupeu la un selfie. Minioanele ei se uita chichotind la ce nivel de curaj a dat dovada si fata se intoarce cu poza, acest sfant graal, la prietenele ei. Distractia nu dureaza mult ca o duduie acoperita din cap pana in picoare vine si incepe sa strige la blonda. Aia mica nu se lasa si ii intoarce cateva vorbe. Se lasa cu scandal. Incepe batrana cu amenintarile si tinerele cedeaza. Dispar repede intre cladiri, sa nu vina patrula Sharia peste ele.

 

Facem cateva poze si ne uitam de cazare dar sub 50$ nimic. E peste buget deci ramane cortul sau boschetareala. E foarte interesant ca in Iran este permis prin lege sa pui cortul in orice parc public. Ne mai invartim pe plaja si intrebam totusi un politist daca nu cumva am putea pune un cort acolo. Acesta confirma ca nu si ne indruma catre un parc din oras. Problema cu parcul este ca ii taiat de bulevardul principal al orasului asa ca de somn nu prea poate fi vorba. Ne miram destul de tare cand ajungem acolo ca Iranienii care sunt in vacanta low cost nu sunt asa de mofturosi ca si noi. Vedem corturi ridicate si saltele intinse chiar si pe trotuar. Familiile stau in cerc pe o patura la povesti iar unii deja dorm nederanjati de trafic sau de pietonii care trec la cativa pasi de capul lor.

 

Nu ne convine in continuare si vedem un parc pe gps. Ne indreptam agale in directia acestuia cu telefonul in mana, poate-poate pe drum gasim un wifi neparolat. Nu avem noroc nici cu wireless-ul nici cu parcul. Acesta in realitate este o groapa acoperita de stufaris. Nici intr-un caz nu vom dormi acolo si sa fim cina tantarilor ce isi cresc familiile prin verdeata. Ne intoarcem pe plaja, unde intr-un final reusim sa gasim o bodega cu internet si coacem o solutie de avarie. Asteptam pana se face mai tarziu si asa semi-romantic ne vom pune saltelele pe plaja si vom dormi acolo ca tot e cald. Zis si facut. Ne pierdem vremea pe net citind vrute si nevrute si comunicand cu cei de acasa pe putinele cai pe care guvernul Iranian nu le-a taiat. Facem consumatie de inghetata pe zapuseala ce pare sa fie peste tot.

 

Pe la 10 ni se face somn si cu saltelele la subbrat ne retragem intr-un colt mai intunecat al plajei. Iau cu mine un prosop pe post de perna si eventual in caz ca se raceste. Ne intindem pe nisip si incet incet pe linistea de mormand adormim. Nu trec bine doua ore si deja mi frig. Prosopul este prea mic sa ma acopere si ma strang ca un fat ca sa pot acoperi cat mai mult. E mai ok asa si adorm inca o ora. Ma trezesc din nou tot de la frig dar de data asta constat cu stupoare ca un fel de roua de la umiditatea din aer s-a depus pe suprafata de plastic al saltelei. Si colac peste pupaza, vantul ce adie a adus un strat fin de nisip pe saltelele noastre. Orice miscare imi este penalizata cu lipirea nisipului ud pe piele. Incerc sa adorm la loc dar chiar si dupa un sfert de ora de chinuiala nu reusesc. Cu jena ca trebuie sa il trezesc, ii cer lui Liviu cheia. Spre mirarea mea, raspunde aproape instant. Aparent nu sunt singurul cu insomnii. Iau cheia si imi anunt capitularea. Invit si alti doritori la o continuare relaxanta a somnului in Loganul nostru incapator, dar baietii incearca sa reziste eroic. O iau la pas spre masina si constat ca am mers ceva. Ma plimb pe stradute, unde la un moment dat un nebun trece cu masina turata la maxim pe langa mine. Ce-o fi in capul lui facand asta la o ora asa de tarzie. Urma sa aflu in trei minute. La 200 metri de Logan, pe strazile ce inconjoara o parcare mare, tipul vine din nou din fata mea. Are de luat o curba de 90 de grade si goneste ca un nebun. Eu sunt pe trotuarul opus interiorului curbei. Nu incetineste si incepe sa alunece. Se indreapta fix catre mine si pare ca a pierdut controlul. Cu reflex de felina sar spre un boschet de pe marginea trotuarului in timp ce tipul in ultima secunda struneste masina si isi continua drumul. Il injur copios in romaneste si cu adrenalina in vene ma retrag in coconul protector al Mongolului nostru. Fix de ce nu aveam nevoie. Inainte sa ma culc la loc o injectie de adrenalina. Imi ia aproximativ un sfert de ora sa ma calmez, timp in care mai vad nebunul trecand de vreo doua ori prin zona si sunt inapoi pe taramul viselor.

 

Nu apuc sa dorm prea mult nici de data asta, deoarece baietii apar infranti de frigul de afara dupa aproximativ o ora. Luci injura nervos si zice ca el isi baga picioarele. Mai bine conduce acuma doua-trei ore si dupa aia se muta in spate la dormit. Ii dam drumul de acolo si o luam catre parcul national Golestan. Nu iesim bine din parcare si la o intoarcere la stanga Mongolul incepe sa ne vorbeasca urat. E un clancanit metalic ce pare sa vina de la roata fata-dreapta. Scormonim cu Luci la cunostintele mecanice ascunse undeva pe un raft prafuit al creierelor si ajungem la consensul ca trebuie sa fie de la planetara. Inca nu pare grav. La curbele normale de pe sosea nu zice nici mac. Doar cand intoarcem serios, cel putin 90 de grade face scandal. Luci isi aminteste de problemele Daciei lui taica-sau si ne afundam intr-o discutie tehnica despre cum erau masinile astea pe vremuri.

 

Soarele rasare incet incet si avansam pe niste drumuri goale. Peisajul este de campie si ne simtim ca in Romania anilor 90. Asfalt usor valurit pe alocuri, campii cat vezi cu ochii si multe cladiri prost intretinute. Facem pauza de cafea pe la opt pe marginea drumului si bagam niste biscuiti. Lumea incepe sa se trezeasca si intrunim consiliul de urgenta. Ce ne facem cu clancanitul asta? Luci se baga sub masina si trage concluzia. Se confirma ipoteza cu planetara. E plin cu vaselina improscata in jurul rotii, deci poate fi un singur vinovat. S-a rupt burduful si nu mai este bine unsa ceva piesa ce se roteste odata cu roata. Clar trebuie remediata problema. Scoatem gps-ul si vedem ca sunt doar doua orase mari pana in Turkmenistan si ne aflam intr-una din ele. Pana sa oprim la cafea am si vazut cateva service-uri pe marginea drumului asa ca decidem sa nu mai riscam sa se strice si mai tare planetara si sa rezolvam cat mai repede problema. In Iran chiar exista Loganuri pe drumuri, doar ca sunt comercializate sub sigla Renault si poarta numele de Tondar asa ca piesele ar trebui sa fie relativ usor de gasit, nu ca si in tarile cu stan.

 

Intoarcem masina si tragem la primul service ce arata decent si are si loc pentru noi. Intru, scot mainile din buzunar si incep sa ii gesticulez mecanicului in timp ce pe gura imi iese Problem! Problem! Il conduc cu privirea catre interiorul rotii fata dreapta si ii arat urmele de vaselina. Se prinde repede ce e baiul si in zece minute deja avem o planetara demontata pe masa de lucru.

Se vede mica ruptura din burduf pe langa care scapa vaselina. No fir-ar. Noi asa ceva din pacate nu am pus de rezerva desi avem atatea in portbagaj asa ca mergem in magazinu de piese din vecini. De acolo se intoarce mecanicul nostru cu un tub de vaselina si un burduf cu sigla renault pe el. Il scoate din punga omul nostru si sa vezi ca e aproape jumatate cat piesa originala. Luci sare ca ars si imi zice ca nu va functiona. Se va desprinde si ramanem iarasi in drum. Mecanicul incearca sa ne convinga prin semne ca va fi ok dar Luci e de neclintit. Trebuie sa gasim burduful potrivit. Facem semn catre motocicleta parcata langa masina noastra sa plecam in vanatoare de burduf de Logan. Insistenta lui Luci da roade si ma convinge si pe mine sa il insotesc, “ca eu stiu mai bine sa ii explic”. Nu zic nu la o tura gratis cu motorul si ii dam drumul in safari de piese auto. Magazin dupa magazin incercam sa gasim piesa dar nimic. Ajungem la cateva dezmembrari si nimic. Gasim si singurul atelier unde se reconditioneaza planetare in Gorgan si nimic. Mama ei de burduf. Ajungem la un magazin, unde tipul are doar planetara intreaga si mi-l inmana. Ma uit la el, il studiez bine si vad ca intr-adevar, modelul de planetara de aici are acel burduf mic pe care l-am avut initial. Totusi intreb de pretul planetarei care e 100$ care pare enorm in comparatie cu cei 5$ cat costa burduful simplu. Ne intoarcem si ii dau vestea proasta lui Luci, in timp ce in spate Liviu sforaia.

Mecanicul se apuca de treaba si duc munca de convingere ca sa elimin orice dubiu ce il poate avea Luci. Burduful intra, vaselina isi reia locul unde trebuie si e asigurata ca nici macar un mililitru sa nu mai poata scapa. In zece minute piesa e pe masina si suntem gata de drum. Felicitam mecanicul, facem o poza de grup cu salvatorul nostru cu rabdare de fier si iesim sa facem un test. Totul pare in regula desi clancane un pic atunci cand volanul e intors la maxim la stanga. Impacati ca nu mai curge vaselina zicem un: “Las ca merge si-asa!” si ne vedem de drum. In cel mai rau caz o sa mai avem un pic de aventura.

Kilometrii pana spre parcul Golestan se succed rapid si incet-incet peisajul trece de la campie spre unul montan. Ora pranzului ne prinde la intrarea in parc. Tragem la primul restaurant mai decent unde un tanar ne saluta. Il intrebam daca merita vizitat ceva in parc insa nu ne raspunde prea convingator. Sunt niste cascade mici si padure multa, dar asta avem si in Romania. Decidem ca nu merita asa ca dupa niste shashlik pornim din nou la drum. In parc avansam pe malurile unui rau aproape complet secat. Eu ma distrez la volan pe curbele dintre dealuri iar baietii se uita la peisaj. Ajungem intr-un loc unde apar din nou corturarii si pare sa fie ceva de interes, dar gunoaiele lasate de acestia ne resping din nou, ca si pe malul marii Caspice si continuam fara sa oprim. Iesim dintre dealuri si peisajul iarasi se transforma. Din nou nisip si piatra, dar mult mai frumos decat in zona Teheranului. Ma cuprinde un sentiment ciudat. Un fel de emotie, pe care o simti cand pasesti in necunoscut si iti place foarte mult. Pentru acest sentiment m-am pornit in aceasta calatorie si e fantastic. Ma afund in scaun si ma bucur de peisaj.

 

Drumul se indreapta si acul vitezometrului sta neclintit la 110. Ajungem masinile lente si astept cu nerabdare depasirea. Prind momentul la o coborare si pe linia continua trec de obstacol. Nici nu apuc sa savurez momentul ca un politist ma asteapta cu bratele deschise. Trag pe dreapta si imi pregatesc fata de turist responsabil. Luci se uita lung si cu un zambet malefic la mine. Sunt in situatia lui de acum cateva zile. Sa vedem ce se va intampla. Norocul meu este ca deodata cu mine a mai tras pe dreapta inca doi localnici, parcati in fata mea. Ei nici nu pierd timpul prea mult si deja coboara din masina cu ceva mototolit in mana. Politistul de indreapta relaxat catre geamul meu si il intampin cu binecunoscutul “Hello officer, how may I help you?”. Tipul zambeste se uita lung la noi si ne face semn sa plecam, ca are treaba cu localnicii si hartiile lor mototolite. Rasuflu usurat si o iau la drum, iar Luci spune: “Vezi ce bine e cand nu te streseaza nimeni?”. Ii multumesc si mergem mai departe. Inaintem usor si undeva in mijlocul pustietatii vedem primul biciclist de cand pornim. Conving baietii sa tragem pe dreapta si il luam pe tip la intrebari. E un Olandez ce a pornit in martie la drum si incet incet o ia spre est. Ne raspunde amabil la intrebari dar pare plictisit asa ca nu-l tinem mai mult de cinci minute si revenim la drum. Ne-a confirmat ospitalitatea iranienilor si ne-a povestit pe scurt de greutatile mersului la drum lung pe bicicleta. Era o zi cu vant din fata, marele inamic al biciclistilor si ne-a facut sa apreciem mult mai tare confortul oferit de Mongolul nostru.

 

Ajungem la Bojnord dupa-masa si ne straduim sa gasim un loc confortabil de dormit, dupa fiasco-ul de noaptea trecuta. Centrul orasului este frumusel si are iz de Bistrita, cu strazile umbrite de copaci insiruiti pe ambele parti. Dam o tura de oras dar hotelurile parca sunt ascunse. Scoatem artileria grea de gps-uri unde apar mai multe puncte insa doar una este chiar hotel. Avem ghinion si in noaptea aia e plina. Ne plimbam pe o strada si intrebam pe cine apucam. Politistii nu au habar cum sa ne explice dar ne sare un domn bine imbracat in ajutor. Isi aduce scuterul si ne spune sa il urmarim. Baietii sar in Logan iar eu in saua din spatele domnului. Avansam usor pe strazile umbrite, pana cand ajungem la marginea centrului. Multumim domnului, care ne lasa numarul de telefon pentru orice eventualitate. Intram in hotel si arata binisor dar receptionera ne da vestea proasta. Camera dubla costa 50 si cea tripla 70 de dolari. Mergem vis a vis unde ne apare un hotel pe gps dar este doar o carciuma. Ne intoarcem si cu ochi de pisicuta dragalasa o intreb pe receptionera daca putem sta trei in camera de doi. Nu pare sa inteleaga ce am zis si zice ok. Ne intoarcem la masina sa ne luam bagajele si cand ne intoarcem in hol se uita ciudat la noi, de parca nu intelege cum din doi ne-am transformat in trei dar noi avansam de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Nici nu apuca sa zica nimic ca am disparut si dupa trei etaje urcate suntem in camera. Arata bine si ne impartim paturile. E randul meu sa dorm pe jos asa ca intind saltelele sa imi fac patul.

 

Dupa dusul obligatoriu ne relaxam si verificam ce e de facut in oras. Iesim in parcul de vis a vis cu hotelul unde lumea misuna de zor. Pe aleea principala e plin de tarabe si copiii se bucura de atentia si jocurile adultilor. Mai incolo intr-un spatiu deschis e amenajat un mic parc de distractii insa este gol. Becurile colorate te ademenesc sa incerci un ringispiel sau un carusel dar aproape nimeni nu este inauntru.

 

Revenim la strada principala unde incerc sa negociez un malai fiert cu un batran artagos. Nu imi iese asa ca ma las pagubit de jumatate de dolar. Obositi nu suntem asa ca ii conving pe baieti sa mergem pana la casa oglinzilor, singurul punct de interes de mai doamnea ajuta din Bojnord. Ii la doi kilometri inspre centrul orasului asa ca il luam usor la pas. Dupa 20 de minute inca suntem pe drum si mai avem de mers. Nici nu este foarte placuta plimbarea deoarece traficul ridica mult praf in aer si parca te inneci. Intr-un final ajungem, casa arata frumos de afara insa deja este inchisa. Ne multumim sa il pozam cu telefonul de afara si refacem drumul prafuit pana la hotel. Ne punem la somn ca maine ne asteapta Turkmenistanul, aceasta Koree de Nord a asiei centrale. De-abia asteptam.

 

Ne trezim devreme si cu emotii ne pornim la drum. Conducem frumos dupa pataniile cu radarele si oricum nu ne grabim. Dupa 40 de kilometri rabdarea ne este rasplatita cand vedem un localnic grabit tras pe dreapta, dupa ce ne depasise in urma cu cinci minute. Trecem si de ultimul oras unde alimentam si emotiile cresc.

La un moment dat drumul se bifurca si o luam in stanga catre Ashgabat. Peisajul este spectaculos. Drumul serpuieste si Luci se bucura de fiecare moment la volan. Suntem inconjurati de pereti stancosi si peisajul selenar este preasarat cu cate un smoc de iarba. Pentru asta am venit!

Parcurgem rapid portiunea pana in vama Iraniana si ajungem la trecere. La o prima cladire iese un batranel voios si durduliu sa ne verifice actele si ne trimite mai departe in vama. Urcam un deal si pe platoul din varf se desfasoara un complex semi-modern de cladiri. Suntem un pic confuzi. Parcam in poarta ca de obicei insa iese un vames din cladire, ne trimite cu masina in parcare si ma roaga sa il urmez. Ma duc intr-un birou unde un gagiu relaxat imi stampileaza hartiile masinii. Punem de un control vamal superficial al masinii si mut Mongolul de partea cealalta a barierei de unde revin la controlul de pasapoarte. Avem prioritate de turist in fata bijnitarilor care imping caruturi pline cu niste cutii stivuite aproape pana in tavan. Vizele par ok si pasapoartele poposesc intr-o ghereta la iesirea spre Turkmenistan, insa apare un batran ce pare versat cu un turn de pasapoarte Iraniene in mana. Ajung si ele in ghereta langa ale noastre. Vamesul striga lumea rand pe rand, dupa care fiecare bijnitar se retrage intr-o camera separata pentru discutii suplimentare. Poate au si ei niste hartii mototolite de care vor sa scape.

 

Intre timp un domn binevoitor vine sa ne intrebe ce-i cu noi acolo. Ii prezentam planul cel mare si raspunde laudativ. Ne povesteste despre afacerile si banii pe care ii face din comertul cu Turkmenii si despre locurile in care a calatorit. Ne da un pont despre un hotel ieftin si bun unde sta mereu iar eu scot telefonul si fac o poza rapida cartii de vizita. Mi se aude numele si imi reiau in primire pasaportul. Ii las pe baieti in urma si o iau catre pamant Turkmen, poate asa mai castigam putin timp.

Trag Loganul mai aproape si Turkmenistanul e in fata noastra. Sar din masina bucuros, ca sa dau de un prim vames suparat pe viata. Un tip asudat undeva pe la 45 de ani ma priveste cu un zambet superior cu trei dinti de aur. Se uite la acte si pune intrebari in rusa. Scot si eu de singura faza aplicabila, furata de pe blogul lui Mihai Barbu, motociclistul nostru calator: “Ne ponemayu!”. Ii dau sah mat cu fraza asta si nu stie ce sa se faca cu mine. Incepe sa se enerveze si pana la urma ma prind ce vrea. Ii arat numarul de inmatriculare, marca si modelul masinii si numarul de persoane din masina. El sarguincios noteaza asta in baza lor de date, caietul studentesc. Incerc sa ii explic ca ceilalti doi vin si ei imediat ce isi primesc pasaportul de la Iranieni. Mai freaca pasaportul un pic si incearca un contraatac. Rezervare? La care eu “Ce rezervare?!” “Pai hotel mai fecior!” Primesc sahul dar nu este mat. Misc piesa si scot telefonul din buzunar. Dau la poza facuta cartii de vizita din mana domnului Iranian si i-l var sub nas. Aproba cuminte si se admite infrant de ingeniozitatea romaneasca. Primesc pasaportul si telefonul inapoi si face un semn scarbit din incheietura sa ii dau bataie. Iau Mongolul de manuta si voios intru in Turkmenistan.

 

Deja vad masini colorate cu numere de Anglia trase in parcarea vamii. Sunt masini de Mongol Rally placate cu actibilde si scris pe toate partile. Ma apropi si inspectez trasurile. Cel mai mult ma distreaza Nissanul Micra, masina de oras care are admisie snorkel trasa in afara masinii ca la cele pregatite off road. Cineva e pregatit de aventura serioasa. Eu cand am povestit cu echipa de raliuri din Cluj mi-au zis doar sa astup admisia de aer cu ceva cat trec apa adanca si aia e. Oricum, daca ajunge apa acolo, o sa am probleme mult mai mari decat filtrul de aer. Intru in cladire si vad fetele de straini in sala de asteptare. Il iau pe unul rapid la interogatoriu si imi explica mersul lucrurilor. Plata de ceva taxa, mers la ghiseu si rezolvat acte la masina. Il intreb ca el ce mai sta aici? Pai, au ceva probleme cu viza de Uzbekistan si nu vor Turkmenii sa ii lase sa intre in tara asa ca nu au decat sa astepte. Il las si functionez la eficienta maxima. Platesc la o domnisoara tanara taxele de pasaport pentru trei persoane si ies din cladire sa vad ca baietii gesticuleaza violent la ghiseul cu omul artagos. Zbor instant acolo si ii salvez, spunandu-i omului ca sunt ai mei astia doi. Bun, se clarifica situatia modului lor de transport si sunt trecuti si ei in baza de date.

 

Revenim in cladire si ne punem la randul de la pasapoarte, unde nu e nimeni, nici macar om la ghiseu. Ochii ne fug catre banca din cladire si acolo vedem doi tipi obositi, cei cu probleme cu viza. Incepem sa conversam dar apare om la ghiseul de pasapoarte. Ma pun repede la rand si treaba merge ca pe roate. Omul imi freaca pasaportul, introduce ceva in calculator si se uita la mine zambitor. “Aaaaa! Romaniaaaa!”. Nepotul sau este la studii la Pitesti si a auzit de noi. Imi spune ca este un loc fain si se cauta in telefon de poze primite de la nepot. Nu gaseste dar il asigur ca stiu despre ce vorbeste. Cunosc zona. Imi strange mana si sunt rezolvat. Ramane doar sa facem actele Mongolului. Ma mai opresc la baieti care discuta cu englezii. Prind firimituri din dicutie. Deoarece nu au viza de Uzbekistan vor fi obligati sa o ia pe ceva drum dubios spre Kazahstan direct si probabil ca ii vor lasa sa intre daca stau suficient de mult pe capul lor. Nu mai stau deoarece am hartii de stampilat.

 

Incepe cursa de obstacole printre birourile vamale si nu e una ci vreo cinci. Ma indruma niste baieti plictisiti spre o poarta in fundul curtii ascuns dupa o cladire. Acolo ma primeste un domn voios care se bucura ca vede un roman. Rabdator ma noteaza pe caiet si scoate o foaie. Pe ea gasesc harta Turkmenistanului cu drumurile principale trasate. Ma intreaba pe unde intram si iesim si marcheaza cu pixul pe el cel mai scurt drum posibil. Un pic imi fac griji, deoarece drumul catre Portile Iadului nu este trecut cu pixul si am auzit tot felul de povesti cu regulile turkmene, dar le las pentru mai tarziu. Ma gandesc ca putem fenta cumva. Asa e cand ai doar viza de tranzit. Aici las vreo zece dolari. Iau pe rand si restul camarutelor unde parca se face acelasi lucru. Se verifica un act de la biroul anterior se aplica o stampila si platesc o suma de bani. Incet, incet urc la suma de 120 de dolari. Din asta cea mai interesanta este taxa de folosit benzinariile turkmene, cum la ei benzina este subventionata de stat, doar nu crezi ca vii tu capitalist nesimtit si profiti de ea ca si in Iran, la un leu litrul. Nu, nu, aici lasi in vama suta de parai si numai dupa aia ai liber la pompa. La pretul asta tot mi se pare mai echitabil decat pretul in Romania si aveam sa le multumim Turkmenilor, ca am dus si in Uzbekistan benzina de-a lor. Controlul vamal este facut de niste copii care nu par de nici 18 ani si sunt gata. Am toate actele in borseta si trag voios in parcare unde baietii deja parlamenteaza cu englezii vazuti mai devreme. Cunosc si tipul cu snorkel pe Nissan Micra. E un gagiu parca scos din Mad Max cu ochelari cu rama rotunda, marginita cu piele sa nu-l incomodeze soarele si praful, esarfa la gat si cioc nearanjat de ceva vreme. Din primele fraze iti dai seama ca este un om extrem de tehnic aproape ca la modul deranjant. Ne recita toate substantele din medicamentele ce le are la el si sunt interzise in Turkmenistan, se lauda cum si-a hidroizolat singur compartimentul motorului si ne invita sa aruncam o privire in portbagaj unde are doua jenti echipate cu cauciucuri de raliuri. “Astea sunt special pentru Tajikistan!” spune plin de el. Noi avem niste cauciucuri de iarna si mult spirit de aventura. Cred ca e suficient. Nici de cinci minute nu il cunosc si parca vreau sa taca, la fel ca majoritatea calatorilor din parcare. Elegant mutam conversatia care pana atunci il avea pe el in centru spre cunostintele lui despre locurile unde urmeaza sa pasim. Ne povesteste despre doua locuri foarte interesante: un lac termal subteran cu apa sulfuroasa aici in Turkmenistan si faptul ca din Tadjikistan se poate trece in Afganistan in fiecare sambata la targurile ce se organizeaza saptamanal intre oamenii locului. Fara vize, doar lasi pasaportul la soldatul de la capatul podului.
Ne salutam si ne vedem de drum.

Predau microfonul lui Liviu care ne povesteste cum a fost Turkmenistanul aici.