Dimineata ne trezim devreme pentru ca urmeaza probabil cea mai solicitanta parte a Pamir-ului, Coridorul Wakhan. Impachetam repede dar nu plecam inainte sa luam micul dejun cu Mario. Este super de treaba si ne serveste cu tot ce are: cremvust, oua si cereale. La final primim chiar si o ciocolata mica ca si desert. Vrem sa platim si ne spune ca i-ar placea sa ii dam dolari, deoarece are credit de platit la banca. Te si miri pana unde au ajuns tentaculele sistemului bancar. Ii platim banii si primim un curs excelent. Ne luam la revedere de la simpaticul nostru Super Mario si imbarcam lucrurile in Logan. De aici o luam la oficiul de turism pentru o informare rapida. Acolo suntem luati in primire de o tanara amabila gata sa ne ajute. Ne arata harta regiunii si ce ar fi de vazut. Avem de gand sa facem o tura dar majoritatea sunt de cel putin o zi asa ca ramanem cu ideea sa ne decidem pe drum, daca peisajul va fi suficient de imbietor. Ce ne atrage cel mai mult atentia este un zivor termal la peste 3000 de metri, numit Bibi Fatima. Suna excelent o baie relaxanta la asa o inaltime. Iesim din cladire si pornim in cautare de suveniruri deoarece e ultimul oras mare prin care trecem prin Tadjikistan. La parterul hotelului comunist de ieri gasim un magazin de artizanat, unde cum intram Luci incearca sa il convinga pe Liviu sa isi cumpere inca o palarie traditionala la suprapret. Liviu e vizibil iritat dar nu zice nimic. Ii explica faptul ca palaria respectiva nu ii place si in mistourile grosolane ale lui Luci isi cumpara o pereche de sosete din lana. Eu rad de cei doi dar cand iesim afara Liviu rabufneste. “Pana mea, ce treaba ai tu ce fac cu banii mei?! Uite, chiar am prieteni care sigur se vor bucura de aceste sosete si daca am cumparat palarii pana acum nu inseamna ca toata excursia asta o sa cumpar!”. Luci incearca sa o drege cu un: “Hai mai Liviu ca stii ca eu glumesc. Nu trebuie sa te superi, asa sunt eu mai mistocar.”. Liviu ramane nervos si ii explica ca uneori exagereaza si deja a auzit de prea multe ori acelasi chestie, facandu-l satul de toata situatia. Mergem fara sa ne vorbim inapoi la Logan si pornim catre o benzinarie unde reumplem canistrele.

 

Pornim la drum si nu dureaza mult ca apare primul obstacol. Intr-un satuc podetul peste un parau este surpat si masinile trec greoi una cata una, fiind ghidate de localnici. Ne dam jos din masina sa mergem in recunoastere si problema pare sa fie o grinda rupta, ce a lasat loc unui gol mare, pe care satenii au incercat sa il astupe cu un bolovan. Liviu se urca la volan si il ghidam pe trasa ideala. Masina se lasa usor in groapa din pod, atinge betonul putin cu burta si trece pe partea cealalta. Mergem mai departe si peisajul este la fel de pitoresc ca si ieri. Parca prea mult pitoresc. Mai iau o pauza si ma afund o ora intr-o carte adusa de Luci.

 

Ma trezesc din citit cand valea iarasi se deschide si imi vine randul la condus. Aparent cand muntii se indeparteaza de apa, calitatea asfaltului creste. Probabil este mai usor de construit si sunt mai putine alunecari de teren. Ritmul creste treptat si inainte de Ishkashim ne trezim ca iarasi mergem cu 60 la ora.

Baietii adorm leganati de masina si se trezesc doar la iesirea in oras. Cum intram mai mult in vale cu atat devine mai spectaculoasa. Apa curge lent pe o suprafata vasta, formand mici insulite intr-o schimbare continua intre bratele sale. Soarele se ascunde incet incet intre nori si suntem martorii unui fenomen ciudat: valea incepe sa fie invaluita de un nor imens de praf ridicat de vantul puternic de afara. Ne oprim din cand in cand la poze, in timp ce eu la volan sunt mai mult interesat de peisaj decat de condus. Treptat drumul se inrautateste si ne trezim pe macadam din nou. Suntem toti trei uimiti de frumusetea locului dar vremea de afara nu ne prea imbie sa ne oprim. Trecem pe langa niste biciclisti care vin din sens opus. Vantul le bate din fata, sunt imbracati gros si avanseaza greu. Doar ii privim cum dispar in spatele nostru si suntem recunoscatori ca mergem in masina.

 

Oprim doar pentru pauze de toaleta, care devin si shootinguri foto a imprejurimilor. Faptul ca a trebuit sa facem aceasta ocolire nu e deloc rau. Peisajul face ca totul sa merite.

Mai sus pe vale incep sa apara mici satuce inconjurate de campuri cultivate iar vantul se mai domoleste. Oamenii se uita lung la masina noastra si vedem cum copiii ne fac cu mana si alearga spre noi. Pana la Yamchun de unde trebuie sa urcam la Bibi Fatima nu ne oprim. Odata ajunsi acolo vedem un semn scris de mana pe un copac ce ne indeamna sa o luam la stanga. Deja e spre cinci dupa-masa si ne dam seama ca aici va fi locul unde innoptam. Intram pe o alee intre case iar drumul incepe sa se incline puternic in defavoarea noastra. Liviu e la volan. Avanseaza incet , trece un podet si rampa prea inclinata de dupa ii omoara motorul. Privesc catre el si incurajator ii zic: “Trebuie sa turezi un pic mai tare motorul si sa patinezi ambreajul, sa o putem lua din loc.”. Liviu executa manevra, avansam vreo 40 de metri si de data asta din cauza aderentei scazute iarasi ne impotmolim. E o mixtura de nisip si bolovani ce formeaza drumul inclinat si pare destul de greu de urcat cu masina normala. Revenim cativa metri in spate si deliberam. Eu propun sa mergem pe jos pana la izvoare care sunt la vreo cinci kilometri distanta. Liviu e de acord dar Luci are alte planuri. Incurajat de un localnic ce trece cu masina mica zice ca vrea sa incerce. Il lasam singur in masina si cu motorul turat la maxim, aruncand nisip si pietre de sub roti, urca partea grea. Il prindem 100 de metri mai incolo de unde ne urcam in masina si facem o etapa de raliuri pana sus. Masina striga puternic de sub capota, Luci manevreaza cu maiestrie printre treptele unu si doi si mentine ritmul pana dam de bucati mai plate. Mai lovim cate un bolovan sau groapa, Loganul sarac zvacneste din bucsi si bielete iar Luci constata scurt: “Asa este cand urci pe drumuri proaste. Mai fortezi masina, ca altfel ramai impotmolit.”. Inghit un pic in sec, gandindu-ma la cat amar de drum mai avem dar nu zic nimic. Ajungem pe platoul de sus si ne oprim la guesthouse-ul ce ne apare pe gps. Intram in curtea omului, unde dintr-o coliba iese un batranel caruia ii explicam prin semne ce vrem. Intelege cu o mica intarziere si ne arata o casuta cu doua camere in care deja alti calatori localnici se relaxeaza. Ne bucuram de experienta autentica dar filmul se rupe cand ne zice pretul: 40 de dolari pentru toti trei. Incercam sa negociem dar batranul devine un catar incapatanat, ce nu vrea nicicum sa lase din pret. Iesim din casa mirati de insistenta omului si o luam spre izvoare.

 

Sus, unde se termina drumul gasim doua hoteluri si o cladire mica, in incinta careia sunt bazinele. In parcare gasim cateva Jeep-uri si masina localnicului care ne-a dat curaj mai devreme, insa pare sa fim singurii turisti straini pe acolo. Povestim cu niste baieti ce dau sa plece cu un jeep si ne pregatim costumele de baie pentru murat. Ajungem la cladirea cu bazine deodata cu niste localnici si suntem anuntati ca mai sunt zece minute pana inchid si nu ne mai lasa. Protestam impreuna cu ei si reusim sa obtinem jumatate de ora de baie. Intram intr-un vestiar unde vedem ca toti localnicii se dezbraca la pielea goala si foarte rusinati de prezenta noastra, cu mana pe comoara se indreapta catre bazine. Vazand care e costumul de baie pe aici, ne conformam si intram lejer si noi. Apa fierbinte e excelenta dupa o zi de condus si ne muram toti, uitand de toate grijile de pana atunci. Localnicii incearca sa discute cu noi dar abilitatile slabe de engleza nu ii ajuta in a ajunge prea departe. Timpul scurt alocat trece pe nesimtite si apare paznicul ce ne anunta ca trebuie sa plecam. Iesim toti din bazine si de data asta localnicii sunt si mai rusinati, cum noi aparem relaxati cu pitonul romanesc la vedere. Se imbraca repede si dispar unul cate unul inapoi la masina. Noi ne mai bibilim un pic pana ce ne uscam si strangem toate catrafusele.

 

Afara deja e aproape intuneric asa ca ne incercam norocul la cel mai apropiat hotel. Acolo fac cunostinta cu o tanara ce vorbeste engleza foarte bine ce ne anunta ca putem sta acolo cu zece dolari si ambele mese incluse in pret. Acceptam oferta buna si ne bucuram ca mai putem face o baie buna si maine dimineata. Ii anunt pe baieti si ne mutam rapid lucrurile in camera. Pe hol facem cunostinta cu alti musafiri ai hotelului, un grup de tinere pe la 14 ani care urmaresc cu mare interes o emisiune la televizor. Foamea ne indeamna sa mergem la masa, unde incet-incet ni se alatura si ceilalti. In timp ce mancam cea mai curajoasa dintre tinere vine la noi si ne cere sa facem o poza cu ea. Stam la o poveste scurta inainte sa se intoarca la masa. Fetele sunt aici pentru o saptamana de tratament la izvoarele termale, timp in care fac pauza de la scoala din Khorog unde invata. Bineinteles, visul lor este sa plece din Tadjikistan, preferabil in statele unite ale americii. Noi ii zicem povestea noastra iar drumul pana aici starneste din partea ei un wow. Se intoarce la prietenele si mama ei si chichotind le da mai departe ce a discutat cu noi. Atentia noastra se muta pe tanara care ne-a cazat, care acuma a luat postura de bucatareasca. Aflam de la ea ca lucreaza cot la cot cu mama ei in hotelul construit integral de tata. Acuma e in vacanta de vara de la facultatea la care studiaza in Dushanbe. Engleza ei foarte buna se datoreaza faptului ca pe asta s-a specializat si visul ei este sa ajunga la Londra sa faca un master. Pare foarte deschisa pana in momentul in care incepem sa glumim cu ea, moment in care se retrage crispata in cochilie, neintelegand ce vrem de la ea. Ne povesteste ca mai este un biciclist rus in hotel, care fiind foarte obosit s-a retras repede la somn si ne spune ca este un izvor secret, pe care il folosesc doar cei din zona, un pic mai sus de baile oficiale care sunt cu plata. Suntem incantati de acest lucru si horatam sa mergem la o baie de noapte.

 

Luam prosoapele din camera si urcam pe cursul paraului din spatele hotelului cu frontalele pe cap. Regret rapid decizia de a porni la urcat pe munte in slapi, chiar daca izvorul este la doar zece minute de mers. Baietii rad de mine ca reusesc sa dobor recordul manelistilor de pe valea Prahovei care urca in slapi la doar 2000 de metri. Cand verificam gps-ul, ne arata un ametitor 3050 de metri. Se si simte in aer, cum ramanem fara el destul de repede cand trebuie sa urcam o rampa mai serioasa. Taras grapis ajungem la izvor, care arata ca si un jacuzzi in aer liber. Apa curge dintr-o teava groasa intr-un mic bazin de piatra in care incap vreo sapte-opt persoane iar pe fund e o teava de evacuare ajustabila ce permite cresterea nivelului apei. In stil clasic Tadjik de dezbracam la fundul gol si ne muram in apa ce creste incet incet pana la nivelul buricului. Langa noi se aude cum curge paraul iar cerul senin ne prezinta stelele intr-un mod superb, cum numai in canionul Colca din Peru l-am vazut. Este o placere sa stai in apa aburinda privind calea lactee de o claritate cum numai in poze mai observi si povestind cu baietii. Trec doua ore si incepem sa fim deshidratati de la atata stat la caldura. Desi suntem inconjurati de apa simt ca gura mi se usca si ametesc un pic. Ies din apa, dar parca nu imi vine sa plec inapoi la hotel. Liviu spune ca el a terminat pe seara asta si se intoarce in camera dar imi vine ideea sa facem niste poze de noapte ca si la Portile Iadului in Turkmenistan. Revin in apa si il lasam pe Liviu sa plece dupa ceva de baut si aparatul foto. Parca trece o vesnicie pana cand revine, ce se intampla 40 de minute mai tarziu. Sarim pe sticla de apa minerala, pe care o topim in cateva minute. Incepe sedinta foto, pe care o facem la expunere lunga la lumina frontalelor. Trebuie sa stam nemiscati zeci de secunde pana aparatul “absoarbe” franturile de lumina din jur si ies niste poze nostime.

Eu cu Luci schimbam pozitia la fiecare cadru iar cand ne uitam la rezultat, in unele se vede pitonul romanesc. Luci e rusinat si vrea sa fie stearsa orice poza ce i-ar putea compromite o viitoare cariera politica. Incerc sa il conving sa le lase pentru efect comic dar cand nu sunt atent, pozele dispar. Mai stam cateva minute dupa care ne imbracam, facem cateva poze la bazinul gol si revenim la hotel. Apa a scos toata energia din mine si somnul vine aproape instant.

 

 

Dimineata ne trezim mangaiati pe fata de soarele stralucitor de afara. Sunt bucuros ca valea nu mai este acoperita de praful gros de ieri. Coboram la micul dejun unde deja lumea e la masa iar dupa ce terminam, eu cu Luci mergem la inca o baie. E mult mai usor de ajuns la izvor ziua, cand vezi totul si ai pantofi normali in picioare. Ne apropiem si cand ajungem auzim strigate. Ne uitam mai atent si vedem o femeie goala in bazinul de piatra ce isi ascunde partile intime. Zambim cu Luci si ne intoarcem. Femeia isi pescuieste hainele de pe mal si se imbraca rapid, dupa care ne face semn ca putem veni la baie. Cand ne apropiem, o recunosc ca fiind proprietara hotelului. Rad bine cu Luci si mergem la murat. Fara cer instelat deasupra noastra parca nu mai are atata farmec asa ca dupa doar jumatate de ora ma intorc la hotel. Pregatesc incet bagajele iar cand apare si Luci, ducem totul la Logan. Cum facem ultimele pregatiri, apare fata curajoasa din seara precedenta si imi inmana niste cadouri. Se pare ca un compliment razlet de-al meu de seara anterioara, cand i-am spus ca imi place tricoul ei si sosetele traditionale pe care le poarta, a avut un efect neasteptat. Fata, foarte draguta a aparut cu trei perechi de sosete si tricoul pe care il purtase cu o seara inainte. Am incercat sa ii explic ca nu pot accepta hainele de pe ea dar nu am avut cu cine discuta. M-a impresionat gestul ei asa ca m-am dus la rucsacul meu si am scos din ea camila cumparata din Turkmenistan. I-am inmanat-o si am vazut ca ii place ce a primit. Si Liviu a scos din arsenalul sau o palarie tipica moroseneasca ce a fost la fel de bine primita. Ne-am imbratisat si am plecat la drum.

 

Nici nu iesim bine din parcare, ca ne oprim iarasi la niste ruine pe care ieri nu aveam nici un chef sa le vizitam, cum deja era intuneric si tarziu. Pe un soare ce deja incepea sa arda la acea altitudine ne-am catarat pe zidurile vechi de unde am admirat si mai bine valea Wakhan cat si partea Afghana cu muntii sai acoperiti de zapada.

Luci si Liviu deliberau in tot acest timp despre oare cat de inalti sunt piscurile de dincolo. Usor ne intoarcem in masina si completam formalitatea coborarii in sat. Aici reluam drumul principal, care e in starea cu care deja suntem obisnuiti singurele dificultati fiind niste canale de scurgeri ce s-au surpat sub greutatea camioanelor ce tranziteaza aceast drum de cand M41 este blocat. Traversam sat dupa sat si ajungem pana la ultimul fara mari probleme. Aici un biciclist ne face cu mana. Oprim sa vedem care e problema. Un rus obosit ne spune un pic cam disperat ca este in intarziere cu pedalatul si ii cu viza pe expirate asa ca ar avea nevoie de a lua o masina. Ne uitam la Logan si nu este nicicum posibil sa luam cu noi un om si vreo 50 de kilograme de echipament. Ar fi loc sau de om sau de echipament, cum mai incape cineva in spate dar altceva nu. Ii sugerez sa ii luam numai echipamentul pana la urmatoarea oprire dar nu este de acord asa ca il lasam in cautarea altei solutii.

 

Iesim din sat si incep niste serpentine serioase. Luci iarasi intra in mod raliu si urca nebuneste, de parca ar fi posedat de spiritul lui Ayrton Senna. Masina se balanseaza violent, pietrele sunt scoase din locul lor si nisipul imprastiat in spatele nostru.

Drumul este o mixtura ciudata de pamant batut cu pietre si nisip fin afanat cu cate un bolovan enorm, cand te-ai astepta mai putin. Cand apare cate o portiune serioasa de nisip in fata noastra ma incordez. Stiu din Turkmenistan ca orice miscare gresita se va termina cu noi impotmoliti si sapand din nou in jurul rotilor. Luci tureaza motorul serios, isi ia avant si trece cu brio peste prima astfel de portiune. Ele se succed si avem din ce in ce mai multa experienta. Plutim cu 50 la ora peste nisipul fin si totul se intampla din reflex.

Ne speriem cand vedem cate un bolovan, care ar putea fi fatal baii de ulei sau cine mai stie ce parte sensibila de sub masina dar Luci e in forma azi. Evitam toate obstacolele serioase si zdranganitul sub masina e minimal. Insa si norocul nostru se termina la un moment dat, cand in mijlocul nisipului, pe la 50 la ora apare un sant de vreo 40 de centimetri adancime cu bolovan in el. Masina face un poc puternic, probabil cu scutul si la iesire musca cu bara din fata din buza de nisip. Luci se simte un pic vinovat si ne spune: “Ati vazut si voi, nu aveam ce face!”. Nu zicem nimic si il lasam sa isi faca treaba in continuare. Se termina partea grea si ajungem pe un platou pe care serpuim usor deasupra vaii din dreapta noastra.

Luci, probabil ca inca sub efectul adrenalinei de la urcare, “goneste” cu 50 la ora. Pietrele sar si lovesc masina din toate partile. Ii spun sa o lase mai moale, ca am scapat de partea grea si e mai importanta integritatea masinii, dar nu reactioneaza. Ma repet de cateva ori, punct in care reactioneaza transant, motivand ca trebuie sa mearga asa, ca nu se stie niciodata. Ma enervez un pic dar il las sa conduca cum vrea el. Si asa nu mai este mult din tura lui. Apar si primele camioane din sens opus si observand ca drumul iarasi nu este suficient de larg, tragem pe dreapta in asteptarea lor. Soferii trec voiosi, privindu-ne zambitori iar noi privim ingrijorati, nu cumva sa ne plece cu oglinda inapoi la Khorog.

Cu atata urcat ni se face foame asa ca parcam langa un parau. Gasim un loc mai ferit sub o piatra si atacam fiecare ce are.

Mananc doua conserve din Dushanbe fara prea mari probleme. Nu sunt ele de cea mai buna calitate, dar aluneca cumva. Liviu si Luci sunt mai sensibili si consuma continutul incalzit la primus cu o fata usor scarbita. Adaugand si oboseala cauzata de inaltimea de peste 3500 de metri, nu este deloc un mod placut de a lua pranzul. Trecem peste si pornim la drum. Peisajul in dreapta noastra e senzational. O vale de rau se ascunde undeva in adancuri, departe de noi si piscuri inzapezite stralucind in soare se ridica in zare. Urmaresc cu placere pana cand vine randul meu la condus. Apare un nou obstacol dar nu foarte mare. Un parau si-a format o albie in mijlocul drumuli, spaland pamantul si lasand doar bolovanii. Usor lasam Loganul sa isi muleze rotile intre ele, insa sunt prea mari si atingem de cateva ori cu burta cate un pietroi. Urmatorul hop il gasim intr-o curba unde pentru prima oara in cateva zile dam de aglomeratie. Parcam masina si coboram sa investigam. Aparent o remorca a cazut in prapastie si se fac lucrari intense pentru a o scoate la drum asa ca din ora in ora se inchide drumul pentru a continua munca. Asistam putin ingroziti la cum niste soferi fixeaza niste cabluri metalice foarte groase pe remorca si sapa in jurul ei pentru a o elibera.

La drum un buldozer sapa in coasta dealului pentru a spori locul de manevra. Dupa zece minute de privit ne plictisim si exploram zona. Gasim si cabina camionului, ce e un pic mototolita, dar nimic serios si mai luam cate un sofer la intrebari. Se lucreaza lent si dupa ce muta remorca inca un metru deschid inca o data drumul, sa putem toti trece. Luci insista sa faca o ultima poza pentru facebook de pe partea cealalta si se intoarce pe deal.

Suntem din nou pe drum si de data asta eu sunt cel care trebuie sa negociez portiunile de nisip. Ma duc incet la coborare si imi iau avant pe urcari iar cand sunt pe nisip accelerez la maxim, sa nu pierd inertia. Il vad in dreapta mea pe Luci cum se incoarda la fiecare bolovan ce apare in fata noastra, eu fac manevra de evitare si mai apoi il vad cum se relaxeaza din nou. E destul de dificil pe unele portiuni, deoarece camioanele au format doua santuri pe unde merg iar daca bag rotile Loganului acolo raschetez totul asa ca la fiecare astfel de portiune sunt atentionat sa pun rotile in lateral. Devine destul de agasant la un moment dat, dar stiu ca este spus cu bunavointa de baieti. Trecem segmentele cu nisip una dupa alta pana la nivelul la care sunt o formalitate. Incet incet si raul urca la nivelul nostru, trezindu-ne cu el curgand aproape de noi. E incredibil ca pe partea cealalta e Afghanistanul si tot ce ne desparte e un firicel de apa.

Rezistam tentatiei de a o traversa si ne multumim cu a alerga dupa primele marmote pe care le vedem in excursia asta si a poza niste camile ce rumega linistite iarba.

 

Urmatoarea oprire este la Khargush, o localitate fantoma unde avem parte de primul control al zilei. Un tanar sprinteaza dintr-o casuta aflata la vreo 100 de metri de drum si vine sa ne ia pasapoartele. Dureaza vreo 20 de minte treaba, timp in care un localnic ne arata ce probleme are la suspensie si vedem doi biciclisti foarte obositi tragand la o pauza. Cu datele pe caietul studentesc, ne indepartam de rau si ne indreptam spre pasul cu acelasi nume ca si orasul. Urcam constant si ne asteptam sa batem un nou record de inaltime. Soarele incet incet apune intre varfuri iar noi vedem in stanga noastra primul lac, ce pare sa fie sarat. Lumina este de un portocaliu senzational si ne bucuram iarasi de peisajul pitoresc, care este total diferit fata de ce am vazut zilele trecute. Parca din nicaieri apare si prima turma de iaci ce trece relaxata impreuna cu pastorul lor pe langa noi. Urmarim gps-ul sa vedem la cat ajungem azi si contorul se opreste la 4344 de metri, o inaltime extraordinara pentru a conduce o masina.

Kilometrii pana la M41 se imputineaza repede si asteptam primul fir de asfalt cu mare nerabdare. Un singur obstacol se iveste in fata noastra, cand dam de inca o portiune aglomerata, unde niste camioane stau impotmolite in nisip. Singura mea solutie este sa cobor pe o buza de nisip pana la marginea drumului dar Luci striga catre mine sa opresc, pentru ca e prea abrupta si nu cumva acum sa ne rasturnam. Ma execut. Coboram sa investigam, timp in care un localnic ne aduce o lopata, sa facem panta mai prietenoasa. Impingem nisipul la o parte si lasam Loganul sa alunece usor in afara drumului, de unde ocolim lejer turma de camioane. Inca o jumatate de ora si suntem la Autostrada Pamir din nou. Cobor si marchez evenimentul cu niste poze si oarecum ma bucur ca greul a trecut si putem rula si noi un pic mai repede. Statul acesta in masina si viteza melcului te poate afecta dupa atatea zile.

Liviu preia fraiele Loganului si ne duce pe apus pana la Alichur, un oras fantoma undeva pe drum. Gps-ul ne spune de un hotel, care defapt este o cladire demult abandonata asa ca dupa ce dam o tura prin tot satul gasim un guesthouse cu numele Marco Polo. Tragem masina in curte unde suntem intampinati de un localnic cu sapca Kyrgyza in cap ce ne pofteste inauntru. Pretul e convenabil si cerem rapid ceva de mancare. Inaltimea este undeva pe la 4000 de metri iar asta ma face usor ametit si foarte obosit. Cuvintele imi ies greu din gura insa curiozitatea mi starnita de cuplul de italieni care stau in acelasi loc. In timp ce fiica gazdei gateste, noi stam la povesti, incalzindu-ne cu un ceai fierbinte. Italienii fac traseul nostru in sens opus, cu un jeep inchiriat cu tot cu sofer. Amandoi sunt profesori universitari si e o placere sa ii asculti ce au de zis despre calatorii. Ii si las mai mult sa vorbeasca, deoarece ei par a fi deja aclimatizati iar eu sunt mult prea obosit sa ma mai gandesc. Primim si mancarea, care consta din macaroane cu niste carne cauciucata dar e bun deoarece e cald. Stam inca un pic si deja pe la noua suntem in camera noastra impachetati in saci de dormit gata de somnul care iarasi e instant.

 

 

Dimineata ne trezim dupa 12 ore bune de somn pe o temperatura destul de scazuta. A fost cea mai rece noapte de cand suntem pe drum si se intelege de ce, cand vedem 3865 de metri elevatie pe gps. Baietii se plang de frigul de peste noapte si imi spun ca s-au trezit de cateva ori sa mai ia ceva pe ei dar eu dau doar din umeri, neavand nici o problema. Luci chiar a avut frisoane si a dormit prost iar Liviu e apasat de o durere de cap si senzatie de rau.

Ies afara si constat ca italienii deja au plecat. Ma plimb in jurul casei si doar acuma incep sa simt efectul altitudinii. De cate ori iutesc pasul simt ca ametesc. Trebuie sa ma misc mai incet asta facand ca totul sa para a fi in reluare. Revin in casa si ne punem la micul dejun. Observ ca focul se face cu radacini si balega de iac. Peisajul e foarte dezolant prin zona, fiind constituit in majoritate din pamant si pietre. Motivul este vantul puternic si temperaturile foarte scazute iarna. Tot proprietarul ne mai povesteste ca mai exista cate o pajiste in jurul catorva lacuri dar ele sunt proprietate privata.

 

Luam micul dejun si suntem gata de drum. Inainte sa pornim verificam efectele drumului salbatic din ultimele zile asupra Loganului. Desfacem capacul motorului si eliberam filtrul de aer. Este neasteptat de curat si pare ca va rezista si pe Mongolia asa ca il punem la loc. La motor toate lichidele par la un nivel decent, uleiul e la maxim, doar praful s-a depus in cateva locuri. Ultima chestie ce o verificam este filtrul de habitaclu. Ma uit pe langa torpedou dar nu il gasesc. Scot trusa de scule si il anunt pe Luci ca trebuie sa demontam torpedoul, deoarece asa am vazut pe youtube. Luci incepe sa rada isteric si ma ia la misto ca vreau sa descfac toata masina ca sa scot un filtru. Il privesc sceptic si il pun pe el sa il dibuiasca daca stie mai bine. Se baga cu capul adanc si incerc sa ii tin frontala sa vada ce face. Il gaseste, trage, dar nu iese. Se misca partea de jos numai ca ramane prinsa sus. Deja ma gandesc ca probabil ca din cauza torpedoului nu poate fi scos. Luci se plictiseste asa ca ma pun eu la tras. Studiez problema, trag de un capat, imping ceva inauntru si surpriza, filtrul se elibereaza. Acesta nu mai este asa curat ca si cel de aer asa ca  il batem bine de niste pietre din ograda gazdei noastre. Ies niste nori de praf. Din pacate la asta nu avem rezerva, asa ca se intoarce la locul lui.

 

Ne luam la revedere de la kyrgyzul nostru si pornim la drum. Pe asfalt este alta viata. Avansam constant cu 60 la ora si doar din cand in cand trebuie sa franam la cate o serie de gropi micute in drum. Suntem pe un platou de 3800 de metri dar in masina asta nu se prea simte. Dealurile si varfurile din jurul nostru nu ai zice ca sunt de peste 4000 de metri. Singurele chestii ce sugereaza altitudinea sunt blanile groase ale iacilor si peisajul selenar din jurul nostru.

 

Se termina tura lui Liviu si ne rotim toti in masina. Luci se pune la volan iar eu ma tolanesc in spate. La un moment dat ma satur de peisajul din jur ce parca se repeta constant si ma intind sa citesc. Nu ma asez bine ca masina ma salta serios, cu tableta aproape zburand din mana. Ma reculeg si nu zic nimic. Peste doua minute la fel. De data asta ma ridic si imi explic din prima de ce. Acul vitezometrului poposeste la 80 la ora. Il rog pe Luci sa incetineasca. Lasa viteza dar peste trei minute iarasi sunt saltat. Il rog din nou dar imi spune ca nu este vina lui, deoarece drumul este bun iar pe unele portiuni pur si simplu sunt hopuri. Ii zic ca atunci ar trebui sa o lase constant mai incet, sa nu mai avem surprize din astea neplacute. Luci auzind asta incepe sa se enerveze si dupa cateva minute iarasi este la 80 cand incep sa fiu saltat din nou. Trag niste injuraturi la hopurile mai mari si incep sa ma enervez si eu. Pentru a treia oara ii zic sa incetineasca, si iese un scandal monstru. Luci se enerveaza tare, doarece imi permit sa ii spun cum sa conduca. Explicatiile mele logice legate de faptul ca avem putini kilometri de facut azi si ar trebui toti sa ne simtim bine nu au nici un efect. Dupa o tirada de 20 de minute, masina cade intr-o tacere totala.  Se aude doar torsul motorului de Logan de sub capota si niste muzica in surdina.

 

La orizont apare Murghab-ul, ultimul oras din Tadjikistan pana la granita cu Kyrgyzstanul. Coboram un deal si cu cativa kilometri inainte de oras la o bariera iarasi ne lasam datele din pasaport. Afara iarasi se simte lipsa de oxigen din aer la fiecare inspiratie iar miscarile sunt parca mai lente. Iese soarele scurt dar fiind la asa o altitudine, simtim ca suntem prajiti asa ca ne ascundem rapid de el. Linistea persista si Luci e nervos in continuare. Nici macar Liviu nu sparge tacerea. Ajungem in Murghab cu o pofta serioasa de mancare si parcam in fata hotelului din centru. Nici nu apucam sa oprim bine motorul ca un motociclist este deja la geamul nostru. Coboram si tipul cu ochii mari ne spune povestea lui. Sunt un grup de vreo 15 calareti din Cehia si Slovacia ce fac Pamirul si din cauza drumului surpat benzina nu mai ajunge aici de la Khorog asa ca toti sunt blocati aici deoarece nu isi pot alimenta caii. Ne-au vazut cu canistre deasupra masinii si spera ca ii putem ajuta cu niste benzina. Ne uitam la el, ne uitam la computerul de bord din Logan si da cu 50 de kilometri in minus. Pe de o parte rasuflam usurati ca am fost suficient de inspirati sa umplem canistrele in Khorog, pe de alta parte ne pare rau pentru toti motociclistii prinsi la mijloc. Il anuntam pe tip ca si noi avem nevoie de benzina si ca din pacate nu il putem ajuta. Adevarul e ca probabil o canistra ii puteam da, insa per total pentru grupul enorm era cat o picatura si in rest nu aveam chef sa ne complicam sa dezlegam si sa dam jos de pe masina canistra si sa ne murdarim cu praful adunat de pana acum, iar afaceri la suprapret nu ne doream deasemenea. Tipul ne zice ca e un localnic ce le poate aduce undeva in jur de 100 de litri la suprapret intr-un jeep dar nu se stie cand. Dam din umeri si intram cu un pic de paranoia in hotel sa cautam restaurantul. Linistea dintre noi e sparta de Liviu cand zice: “Baieti, suntem obositi si infometati si probabil asta ne face mai nervosi. Hai sa mancam bine, sa ne calmam si sa revenim la normal. Nu are rost sa ne certam aiurea, indiferent cine are dreptate.”. Vorbele nu au mare efect si inauntru pluteste atmosfera de suparare. Langa noi se aseaza un cuplu de americani, care mai anima atmosfera intrebandu-ne de povestea noastra. Ei calatoresc prin Asia de mult mai multa vreme, o buna parte pe motocicleta insa masinaria tipei s-a stricat in urma cu cateva saptamani si neputand sa o repare a vandut-o in Kyrgyzstan. Povestind cu ei ne mai revenim si cat timp asteptam mancarea ne facem scenarii de groaza, cu motociclisti disperati devastand Loganul si batandu-se pentru cateva picaturi de benzina. Rad bine ca la cat de bine sunt legate cu tot felul de chingi, e o sarcina destul de grea sa dai jos canistrele. Vine si mancarea, care de data asta este decenta si putem manca si carnea, nu doar garnitura, ca si acum doua zile. Cu stomacul plin totul e mai roz. Iesim afara si gasim Loganul la fel asteptandu-ne sigur pe el printre motociclistii suparati care misuna in toate directiile. La supermarket nu se gaseste nici macar o sticla de apa minerala asa ca decidem sa luam desertul. Pentru apa ne punem in masina si mergem la piata centrala, poate cea mai ciudata de pana acuma. Serpuim pe niste stradute prafuite si aproximativ 600 de metri mai incolo gasim un palc de containere. Fiecare dintre ele este o pravalie. Ne apucam de cautat apa si la a cincea incercare si gasim. Luam doua baxuri iar dupa ce le punem in masina Liviu se uita dupa niste suveniruri. Gasim ceva intr-un container care are de toate inauntru: de la bormasina la papusi si palarii kyrgyze. Cu palaria in cap ne pornim din nou la drum. Cum treci de centru nu mai este nici o miscare printre casele dezolante ale localnicilor. Nu poate fi deloc usoara viata aici. Nici macar agricultura de subzistenta nu este o optine la asa o inaltime.

 

Parasim Murghabul printre niste mormane de gunoaie fumegande si suntem din nou pe drum. Imi dau seama ca Luci este calm cand acul vitezometrului sta linistit la 50 la ora asa ca ne apucam sa povestim. Liviu vine cu niste amintiri de la viata de la tara si le compara cu ceea ce am vazut in ultimele zile. Nici nu apucam sa intram bine in subiect ca ajungem la raul de care ne-a avertizat italianul in urma cu doua zile ca ar fi greu de traversat. Coboram de pe drum si mergem pe urmele de roti ce ne duc la un firicel de apa. Ma face sa zambesc debitul minuscul a ce trebuia sa fie ceva serios dar totusi il rog pe Luci sa opreasca, cat sa pregatesc camera pentru filmare. Trecem lejer prin apa care nu cred ca ajunge nici macar pana la usa si revenim pe asfalt.

In calmul instalat in masina revenim la povesti. Dezbatem ce cariere alternative puteam sa avem, daca nu ajungeam programatori. Luci spune ca pentru el s-ar fi potrivit foarte bine cariera de pilot, cum ii plac senzatiile tari, vede foarte bine si sta excelent la partea de reflexe insa obtinerea brevetelor necesare este exorbitant ca si pret si mai ales acuma deja e prea tarziu pentru asa ceva. Eu ma gandesc ca sigur ar fi un domeniu tehnic cel in care as activa. Probabil ceva legat de fizica sau electronica, undeva unde as putea sa lucrez cu tot felul de aparaturi si sa le pun cap la cap. Datorita pragmatismului meu, imi plac lucrurile concrete asa ca este foarte posibil ca in disciplinele umane sa nu ma simt in largul meu desi daca stau sa ma gandesc mai adanc, am ajuns la nivelul la care orice arta poti sa o descompui in niste tehnici, pe care daca ajungi sa le stapanesti prin repetitie, poti crea o lucrare de o valoare decenta. Cateodata chiar si scrisul acestei carti ma duce cu gandul la aceasta idee, avand in vedere ca in scoala nu aratam nici o inclinatie spre acest domeniu. Cititul extensiv si mai apoi scrisul constant cred ca te poate duce la un nivel bun. Acuma nu vorbim de nivelul lui Plesu sau Cartarescu ci de unul suficient de bun, prin care poti sa iti transmiti clar si succint ideea. Asa ca da, probabil ca as fi mers pe un alt domeniu tehnic, in lipsa programarii. Parca ma si vad jucandu-ma intr-un laborator cu piese de televizor sau cine stie ce bucati dintr-un sistem militar. Liviu e in ton cu mine si este si el legat de partea tehnica. Gandul ce ii da tarcoale este daca oare i s-ar fi potrivit o cariera in analiza tehnica a creierului uman: psihologia. Deja pe drum am avut multe discutii in care am incercat sa explicam anumite comportamente sau ne intrebam de ce unii au reactionat intr-un anumit fel si mereu ajungeam pe acest taram fascinant. Erau niste discutii pe care le aveam cu mare placere insa oare i se potrivea lui Liviu munca in acest domeniu? Probabil ca nu vom afla niciodata. Luci isi mai aminteste de o intamplare din liceu. In clasa a 12-a cand trebuia sa aleaga o facultate la care sa se inscrie, a cochetat cu ideea de a da la arhitectura, considerand placerea lui de a construi si a proiecta lucruri. Aripile ideeii au fost rapid frante de catre paritni care au considerat ca este prea tarziu sa inceapa pregatirea atunci, astfel sansele de admitere fiind minime. Luci se uita inapoi asupra acelui moment cu regret parca, imaginandu-si viata ca arhitect. Probabil ar fi fost o alegere care cerea multe sacrificii. Petrecerile cu prietenii, fetele si bautura trebuiau lasate pentru ore lungi de pregatire pentru examenul de admitere si nu stie daca ar fi avut disciplina necesara pentru asta. Astfel intre majorate, i-a venit ideea de a da la poli, avand in vedere inclinatia pentru tehnic.

 

Avansam tranchil prin peisajul selenar invaluit in discutii ce usor se muta spre amintirile din liceu. Discam cu ochi mai maturi interactiunile noastre cu profesorii de la clasa si facem lista celor care ne-au lasat cea mai puternica amintire. Facem topuri, ne amintim faze memorabile si radem cu pofta. In gandul meu sunt bucuros ca atmosfera ostila ce a culminat cu cearta de la pranz s-a transformat intr-o experienta de deschidere si apropiere intre noi. Sunt mandru ca Luci a putut lasa de la el si sa renunte la incapatanarea ce il caracterizeaza de multe ori. Sunt curios ce gandea el in acele momente. Oare a invatat ceva din situatia de azi?

 

Incet incet drumul o ia inca o data in sus si suntem pe serpentine. Avansam incet in timp ce masina gafaie. Nu dureaza mult si in fata noastra apare unul din cele mai ravnite locuri din aceasta excursie: Pasul Ak Baital. Inainte de varf ne asteapta o tabla care ne face un compliment atat noua cat si Loganului nostru: suntem la 4655 de metri, o inaltime comparabila cu cea a Mount Blanc-ului.

Ne felicitam ca am ajuns pana aici si incepe sedinta foto. Ne aliniem pentru o poza de grup si tot schimbam pozitia ba a noastra, ba a camerei. Data fiind inaltimea, deplasarea este destul de grea. Cum incerc sa topai un pic, cum incep sa ametesc. Mut aparatul cu tot cu trepied pe un mic damb de langa drum. Ii incadrez pe baieti, pregatesc timer-ul de pe aparat si ii dau drumul. Cele 15 secunde trec fulgerator in comparatie cu ritmul in care ma misc spre pozitia din care trebuie sa fiu importalizat. Mai incerc odata insa aproximativ acelasi rezultat.

 

Nu reusesc sa fug suficient de repede incat sa ma prinda aparatul asa cum vreau eu. Luci se ofera sa incerce si el alergatul la 4600 de metri. Ne pozitionam pentru poza si Luci isi porneste sprintul de 20 de metri. Coboara repede de pe deal dar urcarea de pe marginea drumului il termina. La al doilea pas aluneca si cade pe umar in privirile noastre ingrozite. Se ridica repede, se curata de praf, dar umarul si-l resimte destul de tare. Decid ca am incercat destule alergari si lasam pozele pentru moment.

Cum stam acolo si admiram peisajul, apare un punct alb in orizon, ce pare sa fie un jeep. Ma gandesc ca o fi vreun localnic, ce duce turisti, ca si italienii de noaptea trecuta insa raman cu gura cascata, cand se apropie si are numere de Sibiu. Ma bucur sa ii vad si ma gandesc ce mica este lumea. Tocmai la cel mai inalt punct al excursiei sa intalnim primii romani de cand am plecat din tara. Din masina coboara doi tipi, Cornel si Crinu, doi bucuresteni pasionati de offroad. Toata lumea este incantata si incepem sa povestim. Ne studiem masinile, cu noi uitandu-ne admirativ la masivul Toyota Land Cruiser ultra pregatit pentru aceasta expeditie iar ei la micutul nostru Logan, care spre mirarea tuturor rezista atat de bine tuturor obstacolelor ce ii sunt puse in cale. Aflam rapid ca si in continuare vom avea cam acelasi traseu insa nu in acelasi ritm. Noi mai avem inca in jur de 40 de zile pana ne intoarcem iar ei cu vreo 20 mai putine. Ne povestesc despre drumul lor de pana aici. Ei nu au venit prin Iran ci au ales Giorgia si Kazahstanul, unde au infruntat pericolul de a fi atacati de niste sateni nervosi, dar spre fericirea tuturor au scapat teferi iar aici in Pamir au ales o ruta alternativa coridorului Wakhan venind pe un drum si mai prost, despre care ni se zice ca nu era suficient de bun ca Loganul sa treaca. Aflam ca Crinu este manager la o firma de asigurari din Bucuresti si cel care a venit cu ideea expeditiei. Si masina este a lui, totul pornind de la un Land Cruiser second hand cumparat cu 8000 de euro reconstruit la starea in care o vedem in fata noastra, tot proiectul situandu-se undeva pe la 40000. Ma mai ia odata cu ameteala cand aud de aceasta suma, cand ma gandesc ca Loganul nostru a costat 3120 cu toate reparatiile pe care le-am facut inainte de a porni. Cornel este mecanic ca si profesie si are mai multe aventuri extreme sub centura. Ne povesteste ca a fost cu un Aro pana la Magadan in 2012, expeditie a carei video de pe youtube am vazut-o cu cateva luni in urma iar in 2015 au fost cu trei jeep-uri pana la Tiksi, un orasel situat pe malul Oceanului Arctic, undeva ascuns in nordul Siberiei. Imi scot palaria in fata acestor reusite si nici nu stiu care sa fie urmatoarea intrebare din toate ce imi vin in minte. Ne intelegem ca vom campa impreuna in seara asta pe malul lacului Karakul iar acolo la o palinca vom povesti mai multe. Baietii pleaca dupa ce ne facem o poza de grup iar noi mai zabovim un pic in acest loc extraordinar.

Ne urnim si noi incet si ajungem in varful trecatorii unde gps-ul ne confirma inaltimea ametitoare la care suntem.

Partea cealalta ne dezvaluie un loc si mai spectaculos decat cea de dinainte asa ca ne oprim la inca un shooting foto. In fata noastra se deschide valea larga a unui parau, prin care Autostrada Pamir se pierde in orizont. In spatele nostru gasim niste varfuri inzapezite foarte fotogenice. Le si pozam repede, impreuna cu noi, Loganul si tabla ce confirma cei 4655 de metri.

Cum ne prostim noi pe acolo, de dupa niste pietre apar doua marmote. Liviu nu le poate rezista si porneste in urmarire. Sunt destul de prietenoase si il lasa sa se apropie la cativa metri de ele. Sunt pozate si Liviu ne face semn sa venim si noi. Incercam sa ne apropiem dar o miscare gresita a noastra le face sa fuga si sa se ascunda intr-o grota.

Ne punem in miscare si in dreapta noastra apare un gard de sarma ghimpata lung cat vezi cu ochii. Liviu isi deschide cartile si se documenteaza despre el. Pe harta granita apare la cativa kilometri de drum, undeva dupa dealurile din zona insa gardul este la aproximativ 100 de metri de noi. Se pare ca atunci cand Tadjikistanul si-a castigat independenta fata de URSS portiuni din granita cu China nu au fost definite. Se pare ca aceasta portiune a fost trasata in urma unor intelegeri in 2002, cand tadjicii au cedat 1000 de km2 din muntii Pamir chinezilor in schimbul renuntarii lor la 28000 de km2 de pamant tadjik. Ne facem filme cu politicieni corupti si chinezi ce vaneaza resurse pretioase in subsol in timp ce ne minunam de cat de aproape suntem de a intra in China.

Cum avansam observam cate o poarta deschisa cu urme de masina trecand prin ele asa ca este destul de clar ca nu este o granita foarte stricta. Nu ratam ocazia si la una dintre ele ne aventuram de partea cealalta a gardului, unde ne imaginam ca suntem in China pentru cateva minute.

Facem si cateva poze dupa care pe un apus portocaliu, ne intoarcem la masina.

In stanga noastra apare lacul Karakul iar dupa cateva minute vedem Land Cruiser-ul alb de unde ne face cineva semne cu o lanterna. Iesim de pe carosabil si dupa ce saltam Loganul peste un hop mai serios suntem reuniti cu baietii care ne asteapta cu un pahar de palinca. Punem rapid cortul si ne asezam la povesti.

Crinu ne arata minunatiile tehnice ale masinii lui, ce este dotat cu tot ce e necesar pentru expeditii serioase. De la tracker prin satelit pana la rezervor suplimentar de 150 de litri, totul este acolo. Il acaparam pe Cornel si incepem sa povestim despre aventurile lui. Ne spune despre condusul pana la Magadan, cat de salbatica este Siberia si ce pregatiri serioase a trebuit sa faca inainte sa puna roata pe Drumul Oaselor. Aro-ului i s-au pus geamuri duble si cauciucuri speciale pentru temperaturile de -50 de grade de acolo. Masinile puteau fi lasate numai in garaje incalzite ca altfel nu le mai porneai pana la primavara. Insa lucrurile se schimba incet incet. Cornel ne spune ca infrastructura este refacuta in zona aia intr-un ritm ametitor. Crede ca deja se poate ajunge chiar si cu Loganul nostru pana acolo fara prea mari probleme. Mutam povestea spre Tiksi 2015, unde ne povesteste ca era sa moara cand au urcat pe gheata oceanului arctic, fix intr-un moment in care a venit un curent cald ce a slabit gheata. Spune ca a trecut prin momente de groaza cand gheata a inceput sa paraie sub ei. In rest s-a tras asupra lor de catre localnici beti, i s-a oferit spre cumparare un kilogram de aur la pret de nimic de catre un localnic, mare parte a drumului l-a parcurs pe rauri inghetate cu traseele gps primite de la soferi rusi de camioane si a trebuit sa faca cheta la motorina intr-un sat izolat deoarece aproape ca ramasesera fara. Fiecare poveste ne impresioneaza si il ascultam admirativ. Racoarea incepe sa fie din ce in ce mai resimtita iar palinca nu mai tine pasul cu gradele ce incep sa scada. Apar si niste tantari enormi care cat timp nu aprindem nici o lumina, ne evita. Cand nu mai pot de frig pregatesc cortul, si ma echipez cu toate hainele calduroase pe care le am. Trag in picioare pana si sosetele de lana primite cadou acum doua zile de la adolescentele de la Bibi Fatima. Ma cuibaresc in sacul de dormit dar 40 de minute trec fara sa reusesc sa ma incalzesc complet. Baietii par sa doarma, insa in conditiile astea, desi sunt obosit, nu pot adormi. Dupa inca un sfert de ora ma dau batut. Dupa inca un sfert de ora ma dau batut si ies din cort sa imi incerc norocul in masina. Parca e ceva mai bine iar dupa ce ma fac comod simt cum incep sa ma incalzesc. Inca un sfert de ora si sunt pe taramul viselor.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.