După mica reuniune cu românii, descrisa în postarea anterioara,  ne scurgem mai departe prin peisaj. Munţii, formaţi din roci neobişnuite, îşi schimbă culoarea nisipie într-un caliedoscop cromatic de rocă şi pământ maroniu, roşiatic sau gri cu toate variatile tonale aferente. Fiind doar bărbaţi în maşină, nu are loc nici o dezbatere cromatică legată de tonalităţi pe care doar femeile le pot percepe gen: kaki, ocru, sâmbure de caisa. Aceste culori sunt preluate de către cursurile de apă şi se amestecă într-o supă de roci şi minerale ce pare foarte toxică. Cert e că nu am mai văzut niciodată munţi şi râuri aşa viu colorate. Fiind o persoană uşor stimulată vizual, privirea mi se excită în mod plăcut spre un orgasm cromato-peisagistic. În tot acest timp, marmotele de Pamir gesticulează cu mişcări lente, de parcă ne-ar spune la revedere în felul lor marmotesc.

Şi totuşi parcă lipseşte ceva. Din nou nu reuşesc să găsesc acel moment în care ajungi să te pierzi cu totul în peisaj. Când prezentul şi locul sunt aşa de perfecte încât din sinteza perfecţiunii lor ajungi să atingi transcendenta peisagistică. Îmi amintesc mult mai viu şi mai intens unele momente din turele făcute în România. De exemplu când am parcurs creasta Rodnei sau când am urcat prima dată pe dealurile de lângă Tarniţa. Ce lipseşte? E foarte greu de zis. Încă nu am identificat toate ingredientele reţetei de transcendenta peisagistică. Ea rămâne în continuare inefabilă. Însă, un contra-ingredient care strică în mod clar gustul momentului e efectul nefast al altitudinii şi condiţiile grele de trăi din munţii Pamir. E greu să consideri un moment perfect atunci când capul îţi pulsează de la altitudine gata să crape că o prună prea coaptă. Când pluteşti în semi-visare de la (ne)dormitul pe pietre şi beton mai multe zile. Când n-ai mâncat decât orez, conserve şi carne alterată de o săptămână. În tot răul există însă şi un câştig: noi perspective legate de lume, alte culturi, călătorie, aventură.

Încet, încet ne rostogolim spre baza munţilor Pamir şi intrăm în peisajul Kyrgyz. Acesta se aseamănă foarte mult prin munţi, întinderi înverzite şi păduri cu România. Doar lacurile de un albastru violent, iurtele nomazilor Kyrgizi şi turmele de cai liberi trădează etnicitatea diferită a locului. În timp ce coborâm din munţi spre altitudini joase efectele de rău dispar. Din discrepanta mare de stări percepi o stare de bine generalizată şi te apropii de perfecţiunea unui moment dar peisajul nu mai e demult perfect. Începi să vezi oraşe mici, răsfirate pe drumul asfaltat, şi ai impresia că tocmai coborî pe Transalpina înapoi în civilizaţie. Contopirea peisagistică ţi-a scăpat printre degete din nou. Nu-i nimic, mergem mai departe.
După o zi întreagă de condus ajungem spre seară într-un orăşel mic. Luăm masa la birtul satului care seamănă cu un fel de cămin cultural sătesc. E o cameră principală mare în care mesele sunt amplasate lângă pereţi lăsând un spaţiu de dans central. Lihniţi de foame ne punem să mâncăm şi, în timp ce stăm noi aşa în thina, se sting luminile şi se porneşte o discotecă în toată regula. Dintr-un separeu ies vreo 5-6 bătrânici pe la vreo 50 de ani. Încep să se mişte pe ritmuri de muzică de club occidentală, moment în care rămân blocat cu mâncarea în mână. Mă uit la Luci şi începem să râdem incontrolabil. La noi nu o să vezi niciodată aşa ceva. În schimb la ei am observat că e normalitatea şi e greu să nu râzi când vezi bătrânici “going low” pe ritmuri de muzică de club. După ce terminăm de mâncat ne distrăm şi noi o vreme, apoi o luăm spre hotel. Nu reuşim să ne punem la somn pentru că se aude o petrecere în parcul de lângă hotel. Mergem să investigăm şi ne împrietenim cu un grup de localnici veseli care ne fac turul oraşului. Are loc un schimb cultural în care localnicii interpretează câteva melodii la chitara iar noi facem o demonstraţie de judo în care Lorand-san ne proiectează cu tehnicile învăţate la dojo.

În următoarea zi ne pornim spre Osh, un oraş vestit pentru marele său bazar. Se dovedeşte a fi însă o mare dezamăgire. Locul seamănă cu o “piaţă rusească” de pe vremea comunismului – mizerabilă şi plină de chinezării inutile.

Dezamăgiţi încă o dată ne pornim spre Bishkek – capitala Kyrgiszstanului. Sunt slab impresionat de aceasta capitală care seamană mai mult cu un oraş gen Petrosani. Este o aşezare urbană  semi-moderna şi slab-iluminata care mă lasă rece prin lipsa de istorie. Două lucruri contribuie major la acest sentiment de apatie. Primul este faptul că Bishkek a fost înfiinţat în 1926 şi, fiind o capitală aşa de tânără, nu a reuşit să acumuleze prea multă istorie. Iar al doilea este faptul că se afla într-o ţară în care populaţia a fost multă vreme nomadă. Asta înseamnă că au preferat să se plimbe, de-a lungul secolelor, în loc să stea cuminţi într-o aşezare permanentă. Nu vreau să critic în vre-un fel acest mod liber de a trăi. Însă, consider că din acest motiv e greu să găseşti orice fel de vestigiu sau clădire istorică importanta. Oraşul nu excelează nici printr-o arhitectură modernă făcută cu bun gust ci îţi lăsa impresia că ai ajuns într-un oraş oarecare, fără un stil propriu bine definit. Pot să zic că dintre toate capitalele pe care le-am văzut până acum, capitala Kyrgisztanului m-a impresionat cel mai puţin.
În schimb, ţară e împânzită de peiasje naturale superbe, munţi multicolori impunători (vârful Lenin 7134m), şi lacuri de un albastru violent. Îmi pare rău că nu am reuşit să vedem mai mult din splendorile naturale ale acestei ţări în timp ce trecem graniţa spre următoarea destinaţie: Kazahstan.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.