Granita cu Kazahstanul este la doar 50 de kilometri de Bishkek, ce trec foarte repede. Ajungem in vama si ne punem la randul de masini. Atmosfera e la fel ca si in vamile romanesti cu Ungaria din anii 90. Este plin de fete dubioase iar marginea drumului e plina de tarabe cu te miri ce marfuri. Ne interesam de procedura si se pare ca iarasi va trebui sa ne despartim. Baietii merg pe jos iar eu ma ocup de masina. Iran all over again. Ii vad cum dispar in multimea de oameni iar eu fac conversatie cu o tipa intr-un gipan nou nout. Imi explica aproximativ care este procedura si ma asigura ca va fi simplu. Masinile intra in grupuri de cate opt. Imi vine si mie randul destul de rapid si ma apuc de carat acte. Operatiunea merge foarte repede, mai ales cum mi-am pus palaria kyrgyza in cap. Vamesii zambesc fericiti si stampilele vin automat, fara intrebari. Spre mirarea mea in cinci minute sunt gata si pot bate la poarta Kazahstanului. Aici avem doua randuri lungi ce se misca destul de lent. Parchez masina si in dreapta vad niste tipi cu numere de Anglia. Cum nu se misca nimic, ma duc la ei la o poveste. Avem Englezi, Spanioli si Australieni. Eu sunt cu un alt raliu organizat, ce se numeste Charity Rallies, ce se deosebesc de Mongol Rally prin faptul ca duc masini de calitate in Ulanbataar. Stau cu ei la povesti si nu sunt asa de convins cand aud prin ce hartoape au bagat ambulanta cu care calatoresc spaniolii. Impartim povesti si anecdote de pe drum, insa sunt intrerupt destul de repede de faptul ca randul meu se misca. Ii salut si schimbam id-uri de facebook, cum poate ne vedem la o bere in Almaty.

 

De partea cealalta urmez ce fac localnicii. Toti se inghesuie la un ghiseu, unde il rog pe unul dintre ei sa imi completeze si mie foaia. Primesc stampila si merg in fata unde pare sa fie ultimul hop. Acolo sunt intampinat de un baiat tanar cu o fata tampa: “Where are you from?”. “Romania!” ii zic eu zambitor. “Welcome to Saint Tropez!”, vine el cu replica, facand referire la hitul din urma cu cateva veri. Il intreb ce trebuie sa fac. “Welcome to Saint Tropez!” este raspunsul lui. Ii arat hartia si in timp ce arata catre ghiseu imi mai zice o data “Welcome to Saint Tropez!”. Bine frate, ma duc la Saint Tropez-ul de la ghiseu. Tipul de acolo ma trimite inapoi, dar insist ca baiatul cu citatul nu ma ajuta deloc. Ma intorc la el si deja incepe sa se enerveze. Ca noroc ca vine seful lui ce imi arata locul unde trebuie sa ajung. Este un drum separat pe margine, pe unde o iau masinile straine. Fac manevrele necesare sa ma intorc, in timp ce idiotul tot tipa “Welcome to Saint Tropez!”. Deja e ridicola faza si reuseste sa ma enerveze cand loveste masina cu mana. Ma abtin din a-i zice ceva si intru pe drumul corect.  Acolo ma intalnesc cu englezii si apuc sa imi fac hartiile in fata lor. Mai primesc ceva stampile, mi se face o poza cu webcam-ul si pot pleca, dar nu ma lasa sa ies cu masina acolo. Trebuie sa ma intorc la nervosul de la bariera cealalta. La masina il gasesc din nou pe taranoiul care nu stie prea multe si desi ii arat hartia, nu vrea sa ma lase sa trec. Ca noroc, seful lui revine si dupa o verificare din priviri ma lasa sa intru in Kazakhstan. Welcome to Saint Tropez!

 

Pe Liviu si Luci ii gasesc in magazinul de la iesirea din vama. Ma asteapta de aproape o ora. Le povestesc patania cu idiotul vamii si pornim la drum. Serpuim printre dealuri cand dam de un punct de control de politie. Nu avem noroc si suntem trasi pe dreapta. Ne este greu sa intelegem ce este problema cand mergeam atat de incet. Actele sunt in regula si sunt trimis la biroul din cladire. Acolo un gras la calculator imi arata pe monitor ca nu aveam farurile aprinse. Ii spun ca pana acuma nu trebuiau folosite dar simt ca nu o sa tina aceasta explicatie. Scoate omul din birou un tabel si imi arata cat este amenda. Fac transformarea in dolari si imi da 100. Mai sa nu lesin cand vad cat costa neaprinderea farurilor. Ii zic omului ca nu se poate sa fie atat de mult si ca nu pot da atat dar nu am cu cine. Ies afara dupa intariri. Deschid usa de la masina si spun baietilor ca am nevoie de ei inauntru la negociere. Am fost avertizati de Cornel si Crinu ca politistii kazahi sunt rai si ca trebuie sa negociezi tare cu ei. Intram in birou si incepe tambalaul. Insistam ca nu avem bani de mancare si cazare daca ne ia 100 de dolari. Luci joaca tare si ii spune ca lasam actele si mergem la ambasada Romaniei din Almaty. Parca nu ii surade politistului aceasta idee. Liviu scoate portofelul si ii arata cardul bancar. Spune ca platim cu aia daca au pos. Greseala in aceasta abordare este faptul ca politistul vede niste bancnote verzi in pormoneu si arata direct spre ele. Sunt 20 de dolari si niste Tenge, moneda locala in valoare de inca 10. Omul spune ca s-ar multumi cu aceasta suma. Ne uitam urat la Liviu si incepe sa gesticuleze ca aia sunt banii lui de mancare si cazare si nu ii poate da. Luci insista pe ambasada si lasatul documentelor la ei. Este o larma serioasa in birou si politistul incepe sa se sature. Se enerveaza si ii zice lui Luci sa iasa afara ca vrea sa discute doar cu oameni calmi. Nu se intampla. Scot patru dolari marunti pe care ii aveam si ii zic ca astia sunt banii pe care ii pot da. Nervos si satul de scandal accepta si ne arunca actele. Plecam cat putem de repede, pana nu se razgandeste. Aprindem farurile si plecam in tromba.

 

Mergem cuminti pana in Almaty. La intrarea in oras traficul iarasi o ia razna. Stam in ambuteiaj si incet avansam spre centru. Este cu totul alta mancare de peste fata de Bishkek. Almaty a fost multa vreme capitala Kazakhstanului, pana ce aceasta s-a mutat la Astana iar acest lucru se vede. Drumurile sunt mult mai bune, centura fiind asemanatoare cu cea a oricarui mare oras european iar viata pare sa se desfasoare in acelasi ritm. Magazine, cladiri de apartament, monumente se aliniaza de ambele parti ale drumului. Parcurgem jumatate de oras asa, pana ajungem la hostelul pe care il cautam. Cand ajungem, spre surprinderea noastra dam de un hotel la un pret foarte decent. De mult nu am mai stat intr-o camera atat de faina. Wi-fi-ul este singurul lucru ce lipseste insa il inlocuim repede cu povestile cu alti calatori din curte. Vad o motocicleta enduro si incep sa povestesc cu proprietarul acestuia. Este un australian pe la 50 de ani, ce a inceput sa calatoreasca de plictiseala. Imi spune ca locuieste in Japonia, unde sotia lui este invatatoare si l-a lasat sa plece cateva luni. Inca nu stie unde va ajunge asa ca ii povestim despre traseul nostru de pana acuma. El ne povesteste despre Mongolia si aventurile lui de acolo. Ne avertizeaza ca ruta nordica, cea pe care a venit el este foarte dificila de facut cu masina, deoarece raurile se pot umfla destul de tare de la cateva ploi si peste noapte te trezesti ca nu poti traversa si ai ramas blocat intre doua. A si intalnit niste masini de Mongol Rally si doar le-a urat mult succes. Omul incepe sa devina destul de vehement cand ne povesteste despre copiii din Mongolia, care i se par ca cersesc prea mult si in disperarea lor sar in fata motocicletei. Este intr-adevar trist insa nu este vina lor acest fapt. El isi varsa nervii si devine agitat. De aici incepe sa se planga de tot felul de prostii asa ca decidem sa il lasam in pace si mergem in camera sa ne pregatim de o iesire in oras.

 

Cand iesim din camera avem surpriza ca in acelasi timp din cea de vis a vis sa iasa o tipa. Este voluptoasa cu o rochie lejera pe ea ce este usor transparenta. Ochii mei si ai lui Luci fug spre fundul ei unde vedem o pereche de chiloti tanga negri ce se pierd usor. Incepem sa ne dam coate ca niste scolari de gimnaziu si radem pana la coborare. Mergem la receptie unde intrebam de restaurante bune, cand tipa intra in vorba cu noi. Ne povesteste de o strada pe care a fost zilele trecute unde ar fi cateva restaurante bune. Zice ca si ea vrea sa manance ceva si daca vrem, putem merge impreuna. Suna bine asa ca iesim afara. In curte intre timp mai apar trei masini de Mongol Rally, prilej bun pentru a-i saluta si a schimba cateva intamplari scurte. Un tip imi arata niste filmari slow motion pe care le-a facut in Tadjikistan si ma lasa cu gura cascata. Nu pot sa stau mult ca lumea e la poarta deja.

 

Incepem o plimbare lunga spre centru, timp in care povestim mult cu Martina. Este foarte relaxata si deschisa. Aflam ca este Cehoaica si se afla in Almaty pentru o expozitie pe care o tine. Suntem mirati cum a reusit sa ajunga tocmai din Cehia sa tina o expozitie in Kazakhstan. Ne spune ca uneori viata iti ofera oportunitati neasteptate si asta a fost una dintre ele. E genul de persoana care accepta noul in viata ei si uite-o in Almaty. Ne povesteste ca a studiat artele in facultate si s-a specializat pe pictura si pe langa asta canta intr-o trupa de jazz. Din pacate nu se poate sustine din acestea asa ca in timpul anului scolar preda engleza si ceha in Praga. Acuma profita de vacanta de vara si se ocupa mai mult de partea artistica. Ne povesteste cum chiar in aceasta zi a dat un interviu unei televiziuni locale si cum s-a simtit ciudat cand pe 35 de grade a trebuit sa ia peste rochita un jerseu sa isi acopere umerii, deoarece majoritatea populatiei este musulmana. Agale ajungem pe strada cu multe restaurante si avem probleme in a ne decide ce sa alegem. Dintre toate restaurantele ne asezam la unul Japonez si ne comandam ramen. Feelingul este ca de Bucuresti, cu multe terase, magazine luminoase si masini moderne pe strazi. Preturile sunt peste media excursiei, poate putin mai scump decat in Romania. Dupa ramen ne plantam la un bar plin de localnici, unde berea curge non stop. Aici ii povestim Martinei planul nostru pe ziua urmatoare, adica cea de a merge la canyonul Charyn si aproape instant se decide sa ni se alature. Avea de ales intre a vizita muntii din imprejurimi singura sau sa vina cu noi. Odata iesiti din bar, nu mai avem chef de mers cei sase kilometri pe jos. Martina ne explica mersul lucrurilor in Almaty. Aici oricine este taximetrist. Te pui pe marginea strazii si faci semn masinilor ce trec. Zis si facut si in doua minute avem un om oprit langa noi. Stabilim pretul la un dolar kilometrul si in zece minute suntem inapoi la hostel. Ne punem la somn, ca maine avem din nou roadtrip.

 

Ziua urmatoare ne trezim tarziu si suntem foarte lenesi. Iesim sa luam micul dejun undeva pe la ora 11. O luam pe Martina si plimbandu-ne pe strada gasim un loc unde au shashlik. Ne comandam fiecare frigaruile magice si ne vin niste portii extraordinare de carne care ti se topesc in gura. Cu burta plina pornim la drum. Ne minunam iarasi de atmosfera europeana al orasului dar nu dureaza mult, deoarece odata aflati la periferie iarasi dam de ambuteaj si peisaj de anii 90. Cu cat ne indepartam de Almaty cu atat se reduce traficul mai mult. Avem tendinta sa acceleram cand drumul se deschide dar patania de ieri ne taie elanul. Nu dureaza mult ca trecem pe langa primul echipaj de politie, de langa care un purtator de cascheta ne urmareste cu un binoclu ce are radar incorporat. Este destul de stresant condusul in acest mod. Cu un ochi trebuie sa fiu mereu atent la marginea drumului, nu cumva sa se schimbe brusc limitarea de viteza, cu celalalt la vitezometru sa respect viteza iar cu ce ramane la trafic si drum. Satele prafuite de campie se succed una dupa alta. Atmosfera este animata doar de conversatiile cu Martina. Ne pune muzica facuta de trupa ei si povestim. Ne explica ce inseamna sa urmezi o facultate de arta. Aflam ca pictatul se poate descompune in niste tehnici pe care aproape oricine le poate stapani cu suficient exercitiu. Se contureaza ideea ca daca muncesti suficient de mult, aproape orice este posibil. Observam un mod interesant in care isi exercita talentul artistic. Are la ea o carte, in care deseneaza schite cu privelistile care i-au placut, pe paginile ce au fost deja citite. Ne place cum i-au iesit si o complimentam. Ne spune ca nu e mare lucru, a aplicat doar ce a invatat la facultate. Sunt niste lucruri ce plac ochiului uman iar ea stie cum sa le puna pe hartie.

 

Ajungem intr-o zona cu drumul in lucru unde vedem o autostrada in devenire. Speculam ca este drumul prin care kazahii se vor lega de vecinii lor Chinezi. Urmarim cativa kilometri santierul, dupa care o luam la dreapta si peisajul incepe sa se schimbe. Intram intre niste dealuri si parca din nou avem un feeling de Capadoccia. In masina Liviu si Martina dezbat ceva intens in spate in timp ce eu cu Luci admiram peisajul si ne bucuram de curbele de pe drum. La un popas facem o pauza de inghetata. Ma uit lung la harburile ce trec pe langa noi si sunt recunoscator ca avem Loganul, care pana acuma s-a dovedit o masina excelenta.

 

Ne apropiem de canion si ca sa ajungem la intrarea parcului national trebuie sa ne dam jos de pe drum. Din nou ne intoarcem pe o poteca de pietris ce ne zguduie bine. Principala cauza sunt niste cute ce se formeaza perpendicular pe sensul de mers. E ca si cum am avea sute de mini-santuri ce ne stau in cale. Cum acceleram peste 20 de kilometri pe ora, cum ne zguduie masina serios. Le-am vazut in filmuletele celor care conduceau in Mongolia si sunt foarte neplacute.

 

Ajungem la bariera unde platim taxa si intram in parc. In cateva sute de metri apare in fata noastra minunea: un canion portocaliu asemanator cu Marele Canion din Statele Unite ale Americii. Lumina este perfecta, cum soarele este aproape de a apune in spatele nostru. Parcam masina si incepem sa ne plimbam printre pietroacele de deasupra canionului. Facem poze, ne cataram pe bolovani si exploram crevasele. Pana la urma gasim o bucata de pe care totul se vede excelent. Observ ca jos in vale este un drum care duce spre un camping de unde vine muzica. Un tip cu atv se indreapta spre iesire. Se pare ca am gasit locul in care vom innopta. Liviu face poze iar Martina se plimba printre pietre in timp ce eu si Luci ne intindem pe o piatra inca calda ca niste motani lenesi. Apare si Martina dar ii este foarte frica de inaltimi. Duc munca de convingere timp de cinci minute pana accepta macar sa incerce. La primul hop o trag de mana si e sus. Urmatorul este unul mai mare si nu se descurca singura. Isi ia avant dar nu are forta sa se traga pe piatra. Prind momentul si cu mainile pe fundul ei o imping langa Luci. Apare si Liviu zambind si imi paseaza aparatul. A prins momentul exact cand eram cu ambele maini pe fundul fetei. Fac baietii misto de mine in razele portocalii a soarelui ce apune intre dealuri. Cand incepe sa se intunece, revenim la masina si studiem drumul ce coboara spre camping. Ajungem la intrare insa este mult prea abrupt pentru Loganul nostru. Chiar nimerim niste tineri ce se chinuie sa se urce cu un jeep mare. Parca imi pare cunoscut acest drum insa nu stiu de unde. Urma sa imi amintesc mai tarziu ca este poteca pe care coboara cei doi motociclisti din documentarul “Long way round” cand viziteaza canionul in 2004. Lasam Loganul unde sunt parcate mai multe masini si o luam pe jos cu tot echipamentul de camping la subbrat.

 

 

Incet se intuneca si ies stelele. Pe cand ajungem la camping este bezna complet. Locul arata bine, cu mici cabane de lemn si iurte. Mergem la bar si ne comandam rapid o bere. In afara de noi mai sunt doua familii cu copii mici. Ii salutam si repede ne dam seama ca sunt si ei cehi. Radem inca o data bine de cat de mica este lumea. Dupa ce termina de mancat, ne punem cu ei la masa si incepem sa povestim cu unul din tipi. Ne zice ca a ajuns sa lucreze in Kazahstan printr-o multinationala si ca este o tara foarte buna de castigat bani pentru un expat dar este destul de deranjat de calitatea vietii in rest. Politia e corupta, e greu de gasit scoala pentru copii si pentru a trai ca si in occident, trebuie sa platesti serios. Radem bine de patania noastra cu politistul din birou si ne zice ca si el e patit. Auzim ca un post in politie costa in jur de 50.000 de dolari si odata inrolati in sistem, politistii incearca sa isi scoata investitia cat mai repede. Se pare ca am contribuit si noi cu patru dolari la investitia unuia din ei. Mai apoi e plin de politisti boschetari, care incearca toate tertipurile ca sa scoata bani din tine. Stau in locuri unde este prost semnalizat sau foarte liber drumul si iti sar in fata cand te astepti mai putin. El din aceasta cauza umbla cu copii legalizate ale documentelor, ca astfel ii inmana politistului ceva fara valoare. De altfel daca amenzile s-ar da pe bune, porcesul birocratic este atat de prost incat probabil ca te-ai trezi cu actul pierdut. Nu poti plati amenda la politist asa ca trebuie sa mergi la prima banca sau posta si sa revii cu dovada platii, ce uneori inseamna cateva sute de kilometri. A doua varianta e sa iti lasi actele si sa te bazezi pe posta kazaha, care are o rata de livrare undeva la 50%. Probabil ca exagereaza cehul insa prindem ideea. Asa ca toata lumea accepta sa plateasca o spaga ce reprezinta o bucata din amenda normala si a scapat de tot. In rest omul este deranjat de faptul ca expatii sunt vanati de catre politisti, deoarece se stie ca fac multi bani in orase ca si Almaty sau Astana. Ma mai duc sa iau o bere, timp in care deja Martina vorbeste in ceha cu conationalii ei. Noi stam la bere si ne relaxam pe cantecul raului ce curge in imprejurimi.
Revine cehul sa povesteasca cu noi si ne spune cat de prost e serviciul aici la bar. Cand au ajuns cu copii infometati, angajatii de acolo nu vroiau sa le dea de mancare. A trebuit sa faca un scandal serios pana cand s-au urnit sa le prepare ceva. Ii abordam si noi sa vedem cat costa cazarea, sa nu trebuiasca sa montam cortul. Ne spun niste sume ridicole: 100 de dolari iurta si 60 casuta de camping. Le spunem ca nu dam atat si preferam sa dormim la cort. Oferta noastra finala este de 10 dolari pe persoana si este acceptata pana la urma. Mai stam la povesti dar pe mine ma ia oboseala destul de repede asa ca ma duc la casuta si ma bag in patul calduros.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.